REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Un portret în replici


Vorbirea noastră cea din toate filmele: Să n-avem prejudecata laconismului. Potopul de vorbe poate fi uneori foarte cinematografic
     Ani de zile, unul dintre reproșurile obsedante ale criticilor ce se aduceau filmelor noastre era excesiva teatralitate a dialogurilor. Reproșul avea în vedere, de cele mai multe ori, nu atât calchierea unor structuri verbale specifice scenei, ci, mai ales, transferul de sarcini de pe umerii imaginii pe cei ai dialogului. O acțiune incapabilă să facă doi pași înainte — sau chiar și unul înapoi — printr-o firească întorsătură a dramaturgiei cinematografice sau a regiei, era proptită într-un zid de replici ce despicau firul de păr în patru. Un personaj uitat pe drum sau încurcat printre ițele evenimentelor era salvat, adeseori, doar grație revărsărilor verbale.
     Datorită multor stângăcii de acest gen, repetate cu înverșunare — datorită evident și altor cauze — s-a creat însă și prejudecata punerii sub semnul suspiciunii a oricărui schimb de replici care fac apel la mai multe propozițiuni dezvoltate; prejudecata invocării tăcerilor cu orice preț, a dialogului mut. Și într-un caz și în celălalt, uităm că singura măsură care hotărăște legitimitatea materiei verbale — fie ea împrăștiată generos, fie drămuită de către autori — este capacitatea ei de a deschide o poartă către lumea filmului, a eroilor săi. Un exemplu proaspăt, percutant, îmi stăruie în minte. În ultima realizare a lui Andrei Blaier, Ilustrate cu flori de câmp, care marchează și debutul său în filmul de autor, există un personaj, Laura, fata condamnată la moarte, a cărei scurtă dar emoționantă trecere pe ecran este marcată de o bogată confesiune. Vorbele tinerei nu sunt însă spovedanii rostite pe nerăsuflate, ci frânturi, în aparență fără importanță, dintr-un portret moral pe care îl va recompune ulterior, spectatorul. Laurei îi plac florile de câmp, îi place să primească ilustrate din toate colțurile țării; mai aflăm că la birou i se spune 06 pentru că este gata să sară în ajutorul oricui cu un sfat sau cu o semnatură cu mâna stângă în condica de prezență. Întâmplările din preajmă îi amintesc altele asemănătoare, trăite de ea, și pe care nu ezită să le povestească cu lux de amănunte: «știi că eu am fost odată la o nuntă, aveam o rochie foarte frumoasă, lungă, roz, dar când am coborât din mașină, am sărit într-o băltoacă». Mai pe scurt, fata știa o mulțime de lucruri nostime — cum spune ea însăși — dar, atenție!, oricare dintre aceste nostimade nu sunt aruncate la întâmplare, ci devin un fel de platoșă ori de câte ori Laura se codește să răspundă direct unei întrebări: «mereu schimbi vorba» — remarcă Irina — proaspăta ei prietenă, observând turul de forță pe care eroina îl întreprinde ori de câte ori trebuie să ocolească, cu grație, dar și cu nemărturisită tristețe, o situație brutală.
     Desigur, pentru a ne face cunoștință cu Laura, autorul — Andrei Blaier — ar fi putut să dezlănțuie, foarte comod, o artilerie de flash-back-uri «eminamente cinematografice» la prima vedere. O intuiție superioară l-a îndemnat însă să refuze această posibilitate care în cazul de față nu ar fi putut epuiza toată esența personajului: aflată într-un moment de mare descumpănire, fata avea nevoie de refugiul cald al cuvintelor spuse cu voce tare, de valul lor protector. Aceasta — pe de o parte. Pe de altă parte, în seria de contrapuncte cu care operează cineastul, candoarea, spontaneitatea cuceritoare, fragilitatea de flori de câmp a cuvintelor Laurei sunt și o amendare a vulgarității de gândire și de limbaj a personajelor înfierate de film. Blaier a găsit, și într-un caz și în celălalt, cuvântul ce exprimă adevărul.
 
(Cinema nr. 3, martie 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, dialogul in filme, ilustrate cu flori de camp film, magda mihailescu

Opinii: