Pentru că e mereu în atenția generală și la ordinea zilei (în Senat sau în afară), această instituție expusă nu de ieri de azi presiunilor ba oficiale, ba individuale, aș vrea să vă prezint pe cineva care a reușit să le facă față mulți ani cu brio. Un maratonist prin vremuri grele, care a împlinit de curând 17 ani de când conduce Studioul de film al Televiziunii și vreo 30 de când a intrat pe porțile lui. Gladiatorul în arena cu lei, tigri, pantere e o Ea:
Victoria Marinescu. O femeie mai războinică decât Ahile și mai înțeleaptă decât Atena, călită în toate războaiele intestine ale onorabilei instituții atât de invidiată și comentată de colegii din presa scrisă. Cineva o numea pe Viki (îi zic cei care o iubesc) producător — „animator, re-animator (al filmului de televiziune) și, la nevoie, gladiator”. Cu ce merită doamna inspirata comparație? Cu faptul că s-a războit cu vreo 17 conduceri ce s-au succedat acolo în acești 29 de ani, a câștigat bătălii importante pentru realizarea și salvarea — cât de cât onorabilă ― a zecilor de filme și seriale de foarfeca draconicei cenzuri și a comisiilor, comitetelor și comițiilor perindate (nu cu vot colectiv ca astăzi, ci cu numiri de la Cabinetul 2) în instituția de interes republican. Unele bătălii au fost pierdute, cu tot talentul oratoric, diplomatic și farmecul personal aduse în sprijinul producției proprii, a Televiziunii adicătelea. Altele au fost victorii à la Pyrrus (în ciuda numelui ei triumfător).
― Și totuși ai reușit să scoți pe post, cu toate dificultățile ideologice, vreo 13 seriale cu câteva zeci de episoade, pe care noi le urmăream câteodată (probabil și din lipsă de concurență) cu sufletul la gură. Acum, serialele producție proprie nu mai există (n-am văzut decât ceva parcă pentru copii) nici filme made in Tévé + Buftea nu se înghesuie în programe. Ce se întâmplă?
― Ca de obicei, problema financiară primează. Doar că atunci aveam alocate niște fonduri speciale pentru realizare de filme, iar acum nu mai există. Cel puțin până în prezent. Vreți să vă spun cum mi-am început cariera de gladiator în acest domeniu? Am intrat în televiziune prin concurs — ecranizasem o nuvelă de Nicolae Breban (se purtau și concursul și autorul atunci, ca și acum). Absolvisem Filologia, deci trebuia să învăț meseria (nouă) de redactor TV, din mers, ca toți colegii mei. Televiziunea abia își definea profilul, își separa redacțiile, emisiunile. M-a pasionat de la început și am învățat de toate — redactare, dar și montaje, regie; am scris — comentarii de film și scenarii, n-am fost doar producător. Când am devenit șef, m-am apucat să învăț economie (nu doar politică), sociologie și chiar psihologie. Când lucrezi cu oamenii ― fie că-i conduci ori te conduc — trebuie să te înarmezi cu multe cunoștințe, Știți, eu lucram cu Finanțele și Miliția economică la spate, cu Procuratura în față, flancată de Cabinetele 1 și 2. Noțiunile de diplomație le învățam din viață nu din cartea lui Machiavelli, cunoscându-mi șefii. Mulți nu se pricepeau și trebuia să-i conving, menajându-le orgoliul. Pe alții îi flatam, stimulându-le curajul de-a aproba și ceva mai „cu probleme”, dar pe alții îi asiguram ― glumind — că pot risca fără teamă, oricum, ei nu vor mai fi în Televiziune când se va difuza serialul. „Veți fi promovat” ― încercam să dau o notă de haz avertismentului care de cele mai multe ori se adeverea. Ca să lucrezi cu toți, cu sutele de restricții, cereri de revizionări, tăieturi cerute de cenzura draconică, îți trebuia nervi de oțel și limbă de lemn și de miere.
― Cum a fost cu oprirea serialului Lumini și umbre, care abia începuse să fie dat pe post?
― Scenariul lui
Titus Popovici fusese aprobat de Dumitru Popescu Dumnezeu, personal. Ceaușescu avea încredere deplină în el. Producția celor 2 cicluri de 36 de episoade demarase în '79 și abia în '82 începeam difuzarea. Primele episoade primiseră toate vizele, chiar de la Comisia ideologică a TV — comisie cu nume răsunătoare (numită, nu votată de noi, ca acum). Când au apărut primele episoade pe post și le-a văzut, „Supremul” s-a făcut foc; el crezuse că va fi o lungă epopee muncitorească revoluționară și când colo era și o poveste de familie lugubră și încă din Ardeal. L-a oprit. Atunci m-am îmbolnăvit grav. M-am internat și n-am mai vrut să știu de nimic. După multe parlamentări, refaceri și comprimări, serialul s-a redus la jumătate.
Luminile s-au reluat. Dar eu era să intru definitiv în umbră...
― Cred că ți s-au mai întâmplat multe aventuri de acest gen. Poate le vom continua și noi într-un serial... gazetăresc. Dar, spune-mi, ce șanse mai are genul în condițiile actuale?
― Foarte mici. Am contribuit și noi cu câteva episoade la seriale produse de alte televiziuni ― la cea japoneză, cu
Serenada pe Dunăre (episodul din Deltă), apoi cu italienii
Omul european (când a ajuns el și pe meleagurile noastre...). Am participat la serialul pentru copii în 13 episoade
3 zile pentru a câștiga — eu am scris scenariul episodului românesc. Un serial despre arhitectura noastră bisericească,
Vasele transcendenței a primit premiul UCIN pentru imagine, Avem aprobat scenariul serialului polițist
Labirintul de
Mircea Veroiu, dar încă n-am primit bani. Mai sunt și alte proiecte, dar până nu apare o lege financiară specială pentru noi, fermă, pe care să ne putem baza să demarăm producția, nu are rost să vorbim. În 1977 studioul nostru dispunea, numai pentru film, de 47 de milioane (echivalentul a 4 – 5 miliarde azi). Dar și pe atunci trebuia să găsim tot felul de subterfugii ca să ne descurcăm. Acum primim ceva din fondurile Televiziunii — nu vă spun ce sumă modestă, dar, dacă ar apărea o lege convenabilă a sponsorizării, am mai avea ceva speranțe. Până atunci, aștept și eu cu nerăbdare să se termine și să apară pe post un film-eveniment, o adaptare după Dostoievski,
Spovedania în regia lui
Jon Gostin. Film la care am avut și eu contribuție de producător. Dar despre el ați mai scris.
