Un film despre „Fenomenul Pitești” - Treptele căderii

     S-au scris cărți despre „Fenomenul Pitești”. „Patimile după Pitești” (titlul îi aparține lui Paul Goma) au răzbătut și în serialul Luciei Hossu Longin Memorialul durerii dar, în plină agonie a ceea ce a fost cândva documentarul românesc, un film ca atare nu a apărut. Doi tineri autori veniți din afara lumii noastre cinematografice, Anca Hirțe și Jean Lefaux, ne-au invitat zilele trecute să vedem Treptele căderii realizat, din câte am aflat, cu capital majoritar francez (Yumi Productions) și cu concursul companiei Tofan Grup (postproducția). Am înțeles de la Anca Hirțe că este vorba despre un irepresibil impuls al conștiinței sale asediate de evocările celor care au trăit cumplitul experiment, altfel nu s-ar fi încumetat să pătrundă pe acest culoar al istoriei încă nu îndeajuns de luminat. La Pitești s-a copt experiența cunoscută și în lagărele naziste a transformării victimelor în călăi (personajul „Kapo”, al șefului de lagăr recrutat dintre detinuți: a se vedea și filmul lui Gillo Pontecorvo). Autorii au vrut să priceapă pentru ei, pentru alții din generația lor alunecarea în hău, „treptele căderii”; sintagma aparține unuia dintre foștii detinuți, cercetătorului Paul Caravia care alături de medicul Nicolae Ioniță și profesorul Costin Merișca susțin pelicula prin mărturiile lor. Oricum ar fi fost filmați cei care au trecut prin școala infernului la 20 de ani, chiar și luați numai în planuri fixe, cu o folie de polietilenă în spate (barieră în calea aerului? a luminii?) ceea ce auzim îngheață sângele. Acești oameni au trăit supliciul de a descoperi că rezistența umană poate fi înfrantă: „Ei, da, trebuia să lovești. Asta era important. Că cine era acel cineva, că merita, că nu merita... Nici un fel de judecată. Să lovești. (...) Și mă uitam la gestul convențional, ca să zic așa. Dar era gestul. Era faptul de a nu fi capabil să spui: nu dau, nu dau. Aici s-a rupt. Aici a fost căderea noastră. Aici au vrut să ajungă. Și au ajuns. Acestea sunt treptele căderii. Faptul că ai fost primul sau al doilea sau al treilea nu mai contează în ordinea căderii. Cine a mușcat din mărul respectiv, că a mușcat o dată, că a mâncat tot mărul sau nu, nu mai contează. A mușcat. Asta era mușcătura”. Semnatarii filmului nu adaugă nici un comentariu. Pentru a-l face în deplină cunoștintă de cauză le-ar fi trebuit nu neapărat o altă vârstă, ci o mai îndelungă conviețuire cu subiectul, cum ne-a obișnuit Lucia Hossu Longin. În mod evident nu o au, atitudinea lor rămâne una a intențiilor onest meditative. Am așteptat ca la un moment dat aparatul să înnebunească, să o ia la fugă din camera aceea ca o celulă, să dea buzna într-un peisaj ce va rămâne marcat, pentru totdeauna, de amintirea mișeliilor. Se vede treaba că aveam în minte imaginile lui Miklos Jancso din Sărmanii flăcăi - cu foștii camarazi deveniţi trădători - în care, spre sfârșit, îmi era frică să mai privesc unduirea unui lan de porumb.