Există „o făgăduință de cinematograf” în scrierile lui Agârbiceanu (și în proza ardelenească, în general), o promisiune de benefică docilitate a retranscrierii materialului literar, o așezare a cuvântului în structuri ce suportă, fără clătinări fatale, translarea pe ecran. Chiar și atunci când se procedează la modificări și ajustări serioase, „Jandarmul”, cu paginile îndelung trudite de scriitor, considerată de unii critici drept cea mai bună nuvelă a sa, în ciuda deplasării liniilor de forță operate de cineaști, nu lasă să se întrevadă vreo împietare a potențialului său de interes. În carte, „satul maramureșean, unde — notează Ion Vlad în „Ceasuri de seară cu Ion Agarbiceanu” — apare, pe neașteptate, urmărit de priviri intrigate și suspicioase, Dumitru Bogdan, jandarmul, intră în vârtejul unei drame examinate de prozator cu o reală știință a efectelor, a ambiguității și inextricabilului, a misterului și spaimelor, a dezlănțuirii ființelor”. Adaptarea lui Nicolae Mărgineanu — Întoarcerea din iad — (distinsă la Costinești cu Marele Premiu, la Moscova cu o Diplomă de onoare) luminează însă, din masa propunerilor posibile, un alt câmp de idei: ea devine filmul unei „călătorii la capătul nopții”, în spiritul multor valoroase creații literare și cinematografice moderne ce au denunțat războiul ca pe o zguduire a temeliilor firii.
Între două întoarceri, ecranul închide, ca între două lespezi, experiența devastatoare a frontului, a iaduIui, a absurdului, dincolo de care nimic nu mai poate fi început. Prima revenire în sat a „jandarmului” este falnică, orgolioasă: doi băieți, ce seamănă leit, îi duc bagajele și trebuie să observăme aici, existența copiilor — perechi în filmele lui Mărgineanu — să ne amintim fetițele blonde din Luchian — a simetriilor vizuale, semn iute trecător al unei irepresibile aspirații către armonie și împăcare. „Răul și temutul” Dumitru Bogdan — a cărui psihologie nu constituie obiectul unor insistențe — va tulbura apele satului molcom: răscolește patima femeii mature, umilește inocența fetei tinere, stârnește ura bărbaților, cheamă după el stihia. Cu mari resurse de expresivitate, de încredere graiul imaginii, filmul nesilit să recurgă la replici supraponderale, temătoare să nu piardă cumva esențialul, spune însă mult despre o liniște ce va fi în curând alungată: codana scăldându-se în râu, nevasta mușcând, ispititoare, un măr, oamenii văzându-și de ale casei, toate aceste scene vor deveni irepetabile după nunta protagonistului, văzută ca un exercițiu al pierzaniei. Dansul este apăsat, vârtos, dezlănțuit parcă în dușmănie cu pământul, chipurile — suspicioase — umbrite de spaime neînțelese ori de promisiuni de răzbunare. Premonitoriu, cireada de bivoli negri va năvăli printre meseIe prea repede părăsite. Un preludiu al infernului pe care îI vor străbate cei doi foști rivali a căror ură se topește însă în bolgiile lui. Tratată în sepia, această secțiune a filmului, toată numai învălmășire de flăcări, fum, natură carbonizată, ruine este chiar o traversare a iadului. A unui iad care trezește luciditatea, confruntă omul cu el însuși, remodelează sentimentele, neantizează ura „de dincolo”. Acolo, la granița dintre viață și moarte, cei doi bărbați se descoperă ca oameni, dar răgazul de omenie, scadența pe care o acordă războiul, orice război, sunt tragic de scurte. Unul dintre ei va muri, iar celălalt, „întors din iad”, nu va mai putea trăi nici în vrajbă, dar nici în dragoste. Aici s-ar fi cerut ca de arcul elipselor, în general eficiente de-a lungul filmului, regizorul fiind un artist riguros, un bun constructor, să fie aninate câteva nuanțe: Dumitru Bogdan nu este atât un om cu mintea rătăcită, cât unul care, tocmai pentru că a cunoscut „iadul”, din care s-a întors singur, nu va mai ști ce să facă cu viața lui. Orice punte cu existența de altădată i-a fost tăiată, femeia cândva iubită nu intuiește acest adevăr, de aici brutalitatea, violența respingerii ei. Pentru cine a fost „acolo”, nimic nu mai poate fi luat de la capăt. Cântecul de împăcare finală din filmul lui Cimino — Vânătorul de cerbi — nu este posibil aici. Iată mesajul întru realism, luciditate și umanism al creației lui Nicolae Mărgineanu, pe care îl reîntâlnim tot mai stăpân pe uneltele şi intențiile sale. Severitatea sa, felul în care știe să supună toate compartimentele unei viziuni unitare (excelentul tânăr operator Vlad Păunescu se arată inepuizabil, muzica lui Cornel Ţăranu este un personaj în sine), în care intuiește distribuția (alături de Maria Ploae și Remus Mărgineanu, o debutantă de zile mari, Ana Ciontea, și un actor în plină afirmare, Constantin Brânzea) îndreptățesc așteptarea, în continuare, a unor filme de deplină dezăgăzuire a energiei sale artistice.