De vorbă cu Victoria Marinescu, redactor-șef al Studioului de film al TVR
Existența Studioului de film al Televiziunii, în producția căruia se realizează filme documentare și artistice, muzicale, filme pentru copii, seriale de televiziune, nu poate fi separată de personalitatea dnei. Victoria Marinescu, pentru care rotația ceasornicului a fost aceeași cu a Studioului. El a însemnat numeroase filme documentar-artistice, 13 seriale de televiziune, filme artistice de lung metraj, emisiuni culturale sau documentare dedicate unor mari oameni de cultură și, în ultimii 17 ani, a mai însemnat și funcția de șef cu tot ce presupune ea — grijă, răspundere, abilitate. Despre toate acestea am purtat recent o discuție cu doamna Victoria Marinescu.
― De când lucrați în acest Studio?
― Sunt aici de la înființarea lui. În '66, când m-am angajat, după absolvirea Facultății de Filologie, nu exista încă o Redacție de film, dar s-a înființat în 1968 și, odată cu venirea lui Cornel Todea, s-a numit Studioul de Film, care și-a păstrat această titulatură pentru a avea o identitate distinctă și o continuitate evidentă.
Televiziunea avea pe atunci 10 ani de existență, se sărbătorea în '67 așa-numita „Televiziune în pantaloni scurți” și am avut, de-a lungul anilor, aproape în exclusivitate cei mai buni operatori, regizori, monteuri.
― Cum a fost posibilă cotitura aceasta spre lumea filmului, după ce ați absolvit Filologia?
― Profesorii din facultate m-au susținut foarte mult pentru a ocupa un post în Radio, dar, în cele din urmă, am ajuns aici, proba de intrare în Teieviziune fiind ecranizarea romanului „Francisca” de N. Breban.
Cotitura spre film a însemnat multă muncă și sacrificiu, pentru a cunoaște procesul de creație-producție și cel tehnologic. Am trăit legenda Meșterului Manole — acest Studio a rămas închegat și există pentru că sufletul meu este zidit aici.
În devenirea mea au fost câteva momente-trepte: prima experiență o reprezintă ecranizarea „Francisca”, pentru a cărei reușită puterea mea de convingere a avut un mare rol (când am reușit să obțin acordul scriitorului); „Neînfricații”, realizat de
lulian Mihu, în colaborare cu francezii, după un scenariu de
Eugen Barbu — o producție burlescă despre haiduci, care a și fost, pe atunci, respinsă de Dumitru Popescu ― în care, ca redactor-producător, am lucrat în fapt la faza post-producție (montaj, postsincroane de zgomot și dialoguri, înregistrări, benzi de muzică, mixaje, montaj negativ și etalonaj și în final realizarea copiilor standard).
Prin anii '68–'69 am realizat două documentare: unul despre jud. Arad ―
Pe Mureș și pe Câmpie — considerat cel mai bun din punctul de vedere al scenariului, comentariului și regiei; și altul
Piatra și gheața ― un film despre Peștera Scărișoara, care a și fost pe lista de premiere la Festivalul „Premiul Japonia”.
Prin anii '72—'73, o experiență deosebită a însemnat colaborarea cu Televiziunea Franceză (pentru coproducția
Tezaurul de la Pietroasa) și cu Televiziunea Austriacă (două documentare —
Despărțirea de Dracula și
Impresii din Maramureș în regia unui cunoscut regizor, acum la Hollywood, Robert Dornhelm).
Acești ani de trudă mi-au oferit marele avantaj că am devenit un profesionist al cărui ochi nu se lasă înșelat în nici o privință de la evaluarea exactă a contractelor până la subtilitățile de montaj.
― Cine e Vicky Marinescu? Omul blând și apropiat, cum spun unii, sau cel furtunos și afurisit, cum spun alții?
— Mă bucur atunci când mi se aduce „complimentul” afurisit, dar sunt totuși un om blând, înțelegător, și majoritatea mă consideră astfel. Fiind însă o săgetătoare, bunătatea și toleranța sunt susținute de spiritul de luptător. Efectul este puterea de convingere, căci arunc în luptă ceva din mine, sufletul meu. Am fost tentată uneori să mă fac rea, dar asta ar însemna pentru mine o involuție.
— Cum ați simțit și dacă ați simțit „pragul” lui 1989?
― Și încă ce l-am simțit! La concret, cu lucruri ciuruite de gloanțe, acasă și la birou, iar în ceea ce privește munca, mi se pare că s-au schimbat genurile de dificultăți. Nu mai sunt acei bani special programați pentru producția de film. Legea sponsorizării nu-I încă suficientă, iar timpul meu este prea prețios pentru a fi risipit pentru găsirea de sponsori. Pe de altă parte, mai este și modul în care au înțeles unii libertatea, în a nu face nimic, în a se irosi.
― Ce reușite v-au bucurat mai mult?
— Într-un sens coproducțiile mi-au adus cele mai mari satisfacții, pentru că în aceste ocazii s-a probat cei mai bine capacitatea noastră profesionala: coproducția cu belgienii —
Obiceiurile din Nordul Bucovinei, coproducția cu BBC-Bristol ― documentarul
Delta Pelicanilor (imagine și regie Alan McGregor), care a însemnat o realizare deosebită, cu atât mai mult cu cât BBC-ul nu face, prin regulament, coproducții cu alte televiziuni; cu toate acestea, ca producător executiv și prin contract am avut drept la observații la scenariu și realizare. Această coproducție mi-a adus Medalia „Meritul Cultural”, clasa 1, un lucru de excepție pentru mine, de fapt pentru întregul nostru colectiv. O realizare deosebită este faptul că am putut lucra alături de toți marii regizori ai țării, colaborare concretizată în multe filme încununate de premii:
Casa dintre câmpuri (Premiul ACIN pentru scenariu și regie),
Cântec în zori (7 premii la Festivalul Național al Filmului pentru copii) și multe altele. Toate au însemnat lucru devorant, dar întotdeauna m-a ferit să transmit starea mea de îngrijorare, de criză, celorlalți, pentru a crea relații de încredere, de calm, de armonie.
— Proiecte pentru viitor?
— Am să vorbesc doar despre ceea ce se află în lucru: „Spovedania” — după un capitol din „Demonii” lui Dostoievski, un lung metraj în regia lui
Jon Gostin, la care sunt producător executiv; vom termina filmările pentru un serial documentar, „Căile Paradisului”, în regia lui Boris Ciobanu; de asemenea, în montaj se află un documentar despre Panait Istrati, „Anatomia unei iluzii”, se fac prospecții pentru „Șarpele” după Mircea Eliade și bineînțeles continuăm
Memorialul durerii.
Și dacă Victoria Marinescu și-a aflat acest modus vivendi ilustrat de legenda Meșterului Manole, este posibil ca Televiziunea să fie un lăcaș care excelează prin „suflete zidite”, și nu ne rămâne decât să le admirăm trăinicia înfăptuirii lor și darul lor oferit celorlalți.
