„Ultimele zile ale verii” – cronică de film

Iată-l deci pe Savel Stiopul după două experienţe discu­tabile în domeeniul filmului de aventuri mai mult sau mai puţin poliţiste, întors la filmul de actualitate. Întors de fapt la sine, pentru că, documentarist de formaţie şi înzestrat cu un deosebit simţ al vieţii, el este în primul rând omul realităţii şi mai apoi al convenţiei artistice. Deşi întors poate că nu e cuvântul potrivit, pentru că, ceea ce comunică în primul rând Ultimele zile ale verii despre autorul său este conti­nuitatea de gând, de preocupare, persistenţa unor obsesii în egală măsură filozofice şi umane. Ultimele zile ale verii vine firesc în prelungirea acelui minunat Anotim­puri, al acelui neliniştitor Ultima noapte a copilăriei, firesc, ca şi cum între ele nu ar fi existat zece ani concretizaţi în două filme de cu totul altă factură, din cu totul altă familie de preocupări. Până şi titlul filmului de faţă se înlănţuie cu cel al ultimului film de actualitate, dar nu într-un gest gratuit de joc stilistic, ci din nou în virtutea acelei continuităţi de gând, de idee. Savel Stiopul are, încă din documentarele sale, simţul trecerii vieţilor noastre dintr-o etapă într-­alta, simţul sfârşitului şi al începutului pe care-I conţine orice sfârşit. Ultimele zile ale verii cuprinde de astă dată două tre­ceri: din adolescentă în tinereţe şi din ti­nereţe în maturitate. Două cupluri sunt obiec­tul acestei experienţe pe care regizorul o duce la bun sfârşit, cu mână sigură şi cu o frumoasă claritate de gând. Un şef de şantier neobosit şi foarte sigur pe sine în ce pri­veşte viaţa profesională, neajutorat şi deru­tat şi obosit în ce priveşte viaţa personală (interpretat de Cornel Coman în cea mai interesantă formă a sa, un Cornel Coman aprig, necruţător cu sine şi cu «portretul-robot» într-adevăr, aşa cum se spune în film, al eroului pozitiv, dar un portret-robot clocotitor de viaţă şi încărcat de toate nuanţele ei calde) şi o profesoară, femeie intrată în a doua tinereţe, uşor obosită de singurătate, dar nu îndeajuns de obosită ca să se lase pradă acelei sin­gurătăţi (personaj din care Maria Rotaru construieşte cu delicateţe tipul femeii cu forţa ascunsă în chiar fragilitatea ei), doi oameni «la sfârşitul verii», deci la începutul toamnei, două substanţe-revelator pentru cealaltă pereche a filmului: o tânără şi fru­moasă laborantă (Adriana lonescu, cu simplitate frumoasă, cu siguranţă stăpână pe meseria ei) şi un tânăr inginer (Ovidiu luliu Moldovan, de o naturaleţe surprinzătoare la acest actor ce părea cantonat într-o tipologie construită), o pereche la început de drum, care-şi clădeşte fericirea pe nefe­ricirea unui al treilea. Acest al treilea, in­terpretat cu o voită lipsă de strălucire, cu o impusă, aş zice, lipsă de strălucire care trebuia să-i justifice eşecul, de către Con­stantin Drăgănescu, este de fapt prefigurarea unui nou «singuratic», a unui nou «pozitiv», o posibilă repetare de destin. Aşadar, este vorba de dragoste, dragostea calmă, mai mult afecţiune decât dragoste, aşezată ca o oglindă în faţa dragostei încă fierbinţi. Aşadar, este vorba despre singu­rătate, despre spaima firească a omului în faţa ei. Dar cum Savel Stiopul nu este nici în secret un moralist, reflexul în oglindă este palid, el ţine exact atât cât trebuie pentru ca cei ce au ochi de văzut să vadă. Şi mai important decât reflexul este imaginea vie a vieţii, o imagine ce se compune, cu o migală de bijutier, din gesturi mari şi din gesturi mici, din viaţă şi din detaliile ei. Povestea se desfăşoară simplu, în ritmul şi el simplu, normal, al existenţei acestor oameni. În viaţa de şantier, plină de pro­blemele ei, pătrunde, din afară, viaţa acelei profesoare venită în vizită. Un început de intimitate se frânge, pentru că acolo, pe şantier, s-a întâmplat ceva — totdeauna pe un şantier se întâmplă ceva; un moment de destindere, petrecut «băieţeşte» într-o joacă de-a nimeritul la ţintă, sfârşeşte în­tr-un moment de cumpănă; o scenă de dragoste între cei tineri poartă, în egală măsură, pecetea neliniştii lor pentru ce va fi şi a neliniştii vieţii de şantier. Savel Stiopul nu opreşte nici o clipă cursul acelei vieţi pentru a face loc poveştilor de dra­goste, ci topeşte poveştile în substanţa vieţii de şantier. Mai mult: poveştile princi­pale sunt înconjurate de altele — aceea a şoferului (interpretat de un George Mihăiţă încântător în simplitatea şi degajarea lui) cu frumoasa fată de la cofetărie; aceea a tânărului cam zurbagiu (excelent regizo­rul Constantin Vaeni în acest rol) pentru care munca se completează scurt cu două plăceri: sportul şi femeile; povestea se­cretarei (apariţie ciudată, pe care Ana Ciobanu o fixează în memoria spectatori­lor aproape fără replici, doar din priviri, din atitudini, din tăceri grăitoare) îndrăgostită de şeful ei, cu o nespusă discreţie îndrăgos­tită. Savel Stiopul urmăreşte cu pasiune ţesătura de destine umane atât de strânsă încât pare cu neputinţă de rupt, şi o face cu bună stiinţă de nerupt, pentru că ei toţi alcă­tuiesc o lume de pasionaţi, pe care viaţa i-a adunat aşa cum îi adună ea pe cei ce se a­seamănă. În această lume, tulburând armo­nia, pătrund două universuri stinse, lipsite de fior: tânărul inginer Arsene (George Calboreanu jr. cu pricepere antipatic şi ener­vant, aşa cum cerea rolul) şi «cel de la cen­tru», Popovici, din care Matei Alexandru fa­ce o excelentă parodie de personaj caragia­lesc. Ei sunt polul celălalt al vieţii care îl inte­resează pe Savel Stiopul. Ei sunt «amorţiţi», rătăciţi într-o lume de oameni cu violenţă şi pasiune vii. Vorbind despre Ultimele zile ale verii, cuvintele viu, viaţă, pasiune, se cer mereu rostite, pentru că ele alcătuiesc sem­nul sub care se află acest film. Pornind de la scenariul lui Constantin Stoiciu – cu o frumoasă încăpătânare rămas pe baricada filmului de actualitate, pornind, deci, de la materia primă, în mod vizibil bogată în pre­ţioasă substanţă cinematografică, şi ajun­gând la transcrierea acelei substanţe în operă cinematografică, Savel Stiopul ope­rează această transcriere cu o precizie care este, într-adevăr, a maturităţii artistice. Filmul său are fluenţa lucrurilor bine gân­dite şi la fel de bine cunoscute. Acţiunea este condusă cu o discreţie rară şi cu o la fel de rară ştiintă a tăieturii în cadru. Deta­Iiile — cele semnificative — cum ar fi apariţia în răstimpuri a unui cal alb rătăcit pe şantier, sau imaginea bărbatului în costumul său nou — un costum nou pentru o viaţă nouă — aşezat, cu toată oboseala vârstei, pe scaunul din cabina de probă, sau buchetul destinat profesoarei şi care ajunge finalmente la o vânzătoare de cofetă­rie, detaliile semniticative deci, sau cele obişnuite, ale vieţii de zi cu zi, care sporesc autenticitatea mediului, cum ar fi acea uşă care nu se închide niciodată, cum ar fi oamenii care se urcă din mers în maşină, cum ar fi gesturile cu care secretara plea­că să facă o cafea, sau gestul cu care cineva aruncă o manta de ploaie pe spatele şefului de şantier, toate aceste «nimicuri» atât de des absente în filmele noastre de actualitate sunt manevrate aici cu o sigu­ranţă care nu egalează decât plăcerea de a le manevra. Graţie lor, filmul are acea încăr­cătură de adevăr necesară oricărui film, dar mai ales unuia de actualitate. Imaginea semnată de doi tineri dar foarte talentati operatori — Ştefan Fay Stefan şi Florin Paraschiv — urmăreşte cu o mare fidelitate cursul povestirii, în imagini vii, mişcate, mişcarea fiind legea de bază a acestui film. Muzica, scrisă de H. Maiorovici — cu sigu­rantă unul din cei mai înzestraţi compozi­tori de muzică de film la ora actuală — are, rând pe rând, şi când trebuie, forţă şi dis­creţie, lirism şi dramatism, savoare şi can­doare. Ea este înglobată coloanei sonore cu o mare ştiinţă a valorii acesteia într-un film modern.
Totul în acest film poartă pecetea unui infinit respect pentru meserie.
Dacă este adevărat că pentru Savel Stiopul Ultimele zile ale verii înseamnă o întoarcere, apoi aceasta este o întoarcere mai puţin obişnuită. Este o întoarcere, ca sa spun aşa, înainte.