De la roman poţi porni spre ecranizare în fel şi chip. Câte adaptări atâtea principii. Teorii valabile cu o singură condiţie: filmul —transcriere fidelă ori liberă —să fie interesant. Să-ţi sugereze lumea eroilor aşa cum a văzut-o scriitorul, regizorul, unul sau altul, unul şi altul, totul e ca rezultatul să nu te lase indiferent. Şi destinul bătrânului ţăran Octavian Borcea ce-şi înstrăinează pe rând nevasta, copiii, din pricina despotismului său patriarhal, a trufiei de proprietar de oameni, nu te lăsa indiferent nici în romanul lui lon Brad, «Întoarcerea familiei», nici în expresiva lui dramatizare pentru televiziune, nici în filmul lui
Virgil Calotescu cu titlul (şi nu numai cu titlul) schimbat. Autorii scenariului, lon şi Alexandru Brad, au reluat eroii cărţii dar în alte situatii, păstrând din vechiul traseu dramatic câteva date esenţiale: însingurarea lui Borcea, rivalitatea lui cu Cireş, dragostea copiilor lor nebinecuvântată de bătrâni. Într-o asemenea situaţie, de libertate faţă de sursa iniţială, ecranizarea e o nouă versiune pe care trebuie să o judece ca atare şi criticul literar, şi teleadmiratorul piesei de pe micul ecran, şi publicul noului spectacol. Avantajul filmului este că trezeşte un nou interes pentru personajele cunoscute, aduse cu 20 de ani mai aproape de zilele noastre. Şi într-un cadru schimbat: satul ardelenesc a fost înlocuit (nu fără pierderea unui anume farmec specific) cu un oarecare sat dâmboviţean. Caracterele sunt asemănătoare cu cele din carte, altele sunt însă relaţiile lor şi contextul social. Însăşi ideea romanului se modifică, filmul urmărind acum înceata, dar ireversibila modificare de conştiintă a ţăranului ce devine din ce în ce mai solidar cu noua colectivitate din care face parte. Pentru care se socoate responsabil. Borcea e acum înăuntrul gospodăriei colective (în roman toată strădania era atragerea acestui ţăran harnic, dar individualist, spre întovărăşire). Izolarea lui la un moment dat e motivată de faptul că preşedintele gospodăriei ia hotărâri de unul singur fără să-I consulte şi pe Borcea, chiar când e vorba de mutarea lui dintr-un sector în altul. Cireş, cândva fără tact în relaţiile lui cu Borcea, devine acum un spirit sectar, căruia-i place să se considere un tată cu drepturi depline asupra colectivitătii de care răspunde. Un alt Borcea, care-şi exercită autoritatea în afara familiei. Analogia e până la un punct interesantă şi interpretul lui Cireş, acest serios actor care e
Petre Gheorghiu, dă geutatea cuvenită rolului, păstrând în acest fel balanţa conflictului într-un echilibru firesc.
Mircea Albulescu, la rându-i, compune cu migală şi forţă dramatică rolul bătrânului Borcea, orgolios, gata să sară în loc când i se cere sprijinul, susceptibil şi capricios, încăpăţânat, cu izbucniri ce-i întunecă judecata, dar nu-i anulează complet simţul umorului
. Într-o scenă pe care autorii şi-au lucrat-o mai mult pe haz decât pe gravitate (o gravitate hazoasă, dacă vreţi), monologul lui Borcea în butoi (monoloage printre doage...), e abil sugerat amestecul realist de demnitate şi ridicol, de severitate şi autoironie ce salvează penibilul unor situaţii în care se vâră bătrânul. Cum ar fi cearta cu cârciumarul («ce, banii mei nu-s buni ?»), cum ar fi discuţia cu sine însuşi la miez de noapte, discuţie ce oscilează între autoreproş şi bombăneala feciorilor şi a lui Cireş (Cireş, calul de bătaie când Borcea e supărat mai mult pe el decât pe ceilalţi). Aici marele nostru actor e convingător, nuanţat, cu efecte de public bine dozate. Mai puţin îşi exersează interpretul fineţea analitică asupra partiturii în înfruntările cu feciorul cel mare, unde apar de ambele părţi unele note forţate, în schimbul de vorbe cu bătrâna mamă sau cu Cireş, când acesta vine acasă la Borcea să-i propună încetarea ostilităţilor. Aici accentul de orăşean, inteletual al lui Albulescu contrastează cu cadrul rustic în care se mişcă personajul.
Spre deosebire de perechea lirică a filmului (cam ştearsă, convenţională), pitorească prin contrast este perechea satirică: preotul blajin —inedită postură a lui
Silviu Stănculescu —şi apriga lui consoartă, caricaturizată cu aplomb de
Stela Popescu.
Virgil Calotescu şi-a distribuit cu exuberanţă petele de culoare ale povestirii: predicatorul cu «roata vremii» jucat de
Vasile Niţulescu, fetele gureşe ale preotului, tractoristul punctat cu umor de talentul lui
George Mihăiţă şi
Draga Olteanu-Matei ironizând cu inteligenţă poncifele interpretării unei actriţe amatoare în piesa lui Alecsandri, «Piatra din casă». În schimb, în prim-planul acţiunii regizorul impune cu sobrietate exagerată «pozitivii»: Onişor (
lurie Darie) într-o postură de mediator blând al conflictului dintre cei doi orgolioşi, sau fiul cel mare al lui Borcea (
Costel Constantin), inflexibil, fără nuanţe, supărat pe bătrânul său tată.
De dragul unei dezidilizări a tabloului sătesc (tablou prea ades poleit în filmele noastre), se strecoară la Virgil Calotescu, regizor cu formaţie şi vocaţie de documentarist, accentele unui realism adesea fotografic, neselectiv în cadru (interioarele cu o înghesuială de obiecte casnice, ogrăzile cu aceleaşi prispe cu funiile de ceapă spânzurate de grindă şi cu aceiaşi dovleci făloşi expuşi vederii) extins şi la figuraţia cam mohorât-monotonă cu chipuri ce nu se impun, ce nu creează un contrast viu, dramatic, cu singurătatea eroului principal. Câteva apariţii sunt totuşi remarcabile: Dorina Lazăr, o tânără văduvă spovedindu-se cu intensitate dramatică preotului; Dumitru Rucărpanu, un cârciumar plictisit;
Colea Răutu —fulgerătoare, dar sugestivă apariţie în uniforma de impiegat. O melodie-copertă deschide filmul către o sensibilă confesiune lirică, tonalitate pe care o pierde, din păcate, în iureşul unor secvenţe de o spectaculozitate mai mult sau mai puţin necesară (alergarea vacilor care au mâncat lucernă, accidentarea fetei, etc.)
Faţă de Virgil Calotescu, regizor cu o serioasă experienţă în domeniul dezbaterii psihologice realiste, a polemicii ambiţioase de idei contemporane, spectatorul şi mai ales criticul devin, desigur, mult mai pretentioşi. Aceasta ca să ne limităm la aprecierea filmului raportat doar la el însuşi şi nu la valoarea literară de care s-a depărtat.
