REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Ultimul drum


     Ce înseamnă un film mare? Dată fiind starea cinematografului contemporan, nu putem fi condamnaţi dacă am început să uităm. Sigur, rămân clasicii, dar e una dintre ironiile unei arte aşa-zis "populare" că triumfurile ei, odată ce încetează să mai fie "noutăţi", nu reuşesc să-şi păstreze decât câţiva adoratori încercănaţi, nu mai mulţi decât, să zicem, pasionaţii de manuscrise medievale. În rest (admiţând, desigur, că încă ne mai încăpăţânăm să credem că mersul la cinema poate avea vreo legătură cu contemplarea măreţiei), nu ne rămâne decât să privim în depărtare, aşteptând să apară ceva. Ei bine, acum a apărut ceva. Şi (nici nu ştiu cum s-o spun, ca să nu devin suspect de una sau de alta) n-a apărut din depărtare. Moartea domnului Lăzărescu - de Cristi Puiu - este un mare film. E mare prin intenţiile pe care şi le asumă şi e mare prin felul în care le duce la îndeplinire. E mare prin faptul că ne arată ce voiau să spună naivii ăia care sperau că filmul se va dovedi cea mai importantă dintre arte, cea mai în măsură să cuprindă şi să ilumineze lumea vizibilă - să o facă să se mărturisească. Există o categorie de filme mari care par făcute cu o înţelegere atât de profundă a naturii filmice, a calităţilor şi slăbiciunilor ei, a atuurilor ei specifice în relaţia cu publicul, încât, dincolo de funcţia lor imediată - de divertisment, să zicem -, par să-ţi arate ce e cinema-ul. Dar mai există o categorie de filme mari, care au altceva: o puritate specială, aproape nefirească; par să-ţi arate ce-ar putea să fie cinema-ul. Moartea domnului Lăzărescu e mare în sensul acela.
     Primele zece minute sunt de acomodare. Suntem în apartamentul unui pensionar. Suntem conştienţi de tremurul aparatului de filmare. Pensionarul, Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), dă două telefoane la Salvare, plângându-se de greţuri şi de dureri de cap (le atribuie unui ulcer vechi). Între telefoane mai ia nişte pastile, îşi mângâie pisicile (are trei), încearcă să se uite la televizor, i se face rău. Îşi sună sora din provincie (care rămâne inaudibilă) şi se ceartă din cauza unor bani pe care i-a împrumutat de la ea şi din cauza reproşurilor ei la adresa exceselor lui de băutor. Simţindu-se tot mai rău, apelează la vecini (Doru Ana şi Dana Dogaru). În următoarele zece minute, aceştia îl doftoricesc, îl iau la rost pentru băut, se ciondănesc între ei, îl conduc pe Lăzărescu înapoi în apartamentul lui atunci cînd îl lasă picioarele, continuă să-l oblojească, sună la Salvare când îşi dau seama că e serios, continuă să se ciondănească între ei şi, printre picături, bărbatul reuşeşte să-şi recupereze bormaşina de la un alt vecin şi să pună la punct o nouă afacere cu vecinul respectiv.
     Încercaţi să puneţi pe o foaie toate informaţiile pe care le ştiţi, după aceste 10-15 minute, despre cuplul din apartamentul vecin, şi veţi constata că nu vă ajunge spaţiul: parcă i-aţi cunoaşte de-o viaţă - şi nu pentru că sunt "tipici" în sensul de "caricaturali"; nu sunt. Sunt comici, dar comedia - a scăpărilor, a spiritelor mai mult sau mai puţin inspirate, a balasturilor şi a paraziţilor verbali - nu ţine loc de judecată; nu e folosită pentru a le da în cap personajelor. Care e, de fapt, atitudinea faţă de ele? Aş spune că, în scenariile scrise de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu (cei doi au mai colaborat pînă acum la Niki Ardelean, colonel în rezervă - regizat de Lucian Pintilie - şi, bineînţeles, la Marfa şi banii), avem de-a face, întâi de toate, cu o inteligenţă morală hipersensibilă - niciodată inchizitorială, dar permanent încordată -, care cântăreşte până şi acţiunile cele mai lipsite de consecinţe. (Cât de conştienţi suntem, de pildă, de prezenţa suferindă, momentan tăcută, a domnului Lăzărescu, atunci când vecinii trec la problemele lor - bormaşina recuperată, banii pe care urmează să-i facă!) Şi ce spune cîntarul? E uşor să citim o condamnare în tremurul acului său, atunci când vecina începe să i-l bârfească pe domnul Lăzărescu asistentei de la Salvare, care în sfârşit a apărut. Dar aceeaşi vecină îi râneşte prin apartament; e drept că o face mai mult dintr-un reflex gospodăresc, dar, oricum, îi spală papucii pătaţi de vomă, îi pune mâncare în frigider - face mai mult deâît i-ar fi impus legile solidarităţii, în forma lor adaptată vieţii la bloc. Ea şi soţul ei nu sunt nişte vecini răi. Ceea ce nu fac este să meargă cu domnul Lăzărescu la spital ca să ajute la internare (cu excepţia surorii din provincie, el nu mai are pe nimeni); e sâmbătă, e târziu - nu se deranjează. E jalnic să-i vedem dând din colţ în colţ, pasând de la unul la altul, sub ochii asistentei, responsabilitatea refuzului, dar rămâne întrebarea: câţi dintre noi ne-am fi deranjat? E uşor să le dăm în cap, dar Puiu şi Rădulescu ne cer mai mult: ne cer să ne ridicăm la standardele de onestitate pe care ei şi le-au impus în arta lor.
     Din cauza asemănărilor superficiale (aspectul de cine-vérité, minimalismul), Puiu e întrebat uneori dacă a fost influenţat de Lars Von Trier, şi cu toate că eu nu văd nici o influenţă, de fapt nici un raport, Moartea domnului Lăzărescu mi-a amintit într-un fel de Dogville; mai precis, confruntarea cu standardele de onestitate de aici mi-a consolidat nişte suspiciuni mai vechi în legătură cu Dogville. Von Trier a fost salutat ca un strălucit anatomist al mârşăviei omeneşti, dar cât de programate păreau personajele lui (se întorceau ca la comandă împotriva eroinei-martire) şi cât de departe treceau - cu ipocrizia lor spectaculoasă, cu cruzimea lor teatrală - pe lângă răul mult mai adevărat, mai subtil şi mai de zi cu zi, cel care provine din neglijenţă, din comoditate, din impulsul de a pasa răspunderea, din refuzul de a te deranja. Verdictul pe care Dogville părea să-l dea naturii umane a sunat convingător în urechile multora, dar verdictele mizantropice obişnuiesc să sune mai convingător decât merită; în realitate ar trebui tratate la fel de prudent ca verdictele siropos-sentimentaliste. Fac toate precizările astea pentru că mi-ar displăcea ca Moartea domnului Lăzărescu să fie tratat ca o altă înfierare a naturii umane - sau cel puţin a sistemului sanitar românesc. Puiu şi Rădulescu sunt prea buni pentru asta; văd prea clar.
     Deci e sâmbătă seara şi spitalele bucureştene au fost asaltate în urma unui accident de autobuz. La urcarea în ambulanţă, domnul Lăzărescu, speriat, îi dă de furcă asistentei (Luminiţa Gheorghiu). Repezit de şofer (Gabriel Spahiu), îi bate obrazul: "Suntem nişte nenorociţi de oameni, domnule". Acesta e primul ultraj serios adus demnităţii sale, şi nu e nimic pe lângă ce-l aşteaptă: în cursul orelor următoare va înceta să mai fie domnul Lăzărescu, va fi "băi porcule" (pentru primul doctor care-l examinează şi care, iniţial, nu vede care-i problema lui - în afară de băutură), "tataie" şi "domnu' Remus" (care reuşeşte cumva să sune şi mai batjocoritor decât celelalte); vorbirea lui se va deteriora rapid, ca un ghem care se deşiră, sporindu-i riscul de a trece, în ochii doctorilor grăbiţi, drept un simplu beţiv. Degradarea accelerată a personajului, ca organism şi ca fiinţă socială, conferă filmului suspansul său - cel mai tare suspans pe care l-am trăit anul acesta. Vrem - cu înfrigurare crescândă, cu o patimă reparatorie ce devine aproape inconsolabilă - ca cineva să se uite la domnul Lăzărescu, să-i identifice problema şi să-l trateze cu respectul pe care-l impune seriozitatea ei. Şi, între timp, ne căutăm consolarea pe unde putem - adică, cel mai adesea, în cuvintele şi în gesturile asistentei, chiar şi-n puseurile ei de exasperare şi-n grimasele ei de durere (suferă la rândul ei - de bilă). Ion Fiscuteanu a fost copios lăudat şi premiat pentru interpretarea lui, şi e adevărat că pune mult suflet în apelurile zadarnice ale bolnavului de a nu fi jefuit şi de demnitatea lui, în ţinuta lui de om civilizat, de care refuză - atât cât poate - să se despartă. Dar forţa cu care personajul - din care, de la un punct încolo, nu rămâne mult mai mult decât un trup vânturat dintr-un loc în altul - marchează inima spectatorului depinde mult mai mult de regizor decât de actorul care-l interpretează. Pe de altă parte, regizorul depinde enorm de actriţa care o interpretează pe asistentă - de capacitatea ei de a ne face să vedem, în fiecare moment, că e o femeie obosită, hârşâită, sătulă de alergătura asta, dar caldă, inimoasă, fundamental bună. Şi Luminiţa Gheorghiu e toate aceste lucruri.
     Mai întâi merg la "Sf. Spiridon", unde Lăzărescu e tratat cu atâta brutalitate de doctorul Ardelean (Florin Zamfirescu). Acesta suspectează totuşi ceva şi îi trimite la Spitalul Universitar, pentru tomograf. În spitale e o atmosferă de front (accidentul acela de autobuz); şi stricteţea cu care se respectă ierarhiile pare tot de-acolo (asistenta e pusă la punct în repetate rînduri); pînă şi iubirea (dintre un doctor şi o doctoriţă de la Universitar - Adrian Titieni şi Clara Vodă) are un parfum de tranşee - mângâieri expeditive din priviri, clipe furate; ca să nu mai vorbim de umor (exemplul cel mai spectaculos este doctorul Breslaşu de la tomograf - Mihai Brătilă) - umorul denotă un nivel de intimitate de-a dreptul obscen cu boala şi moartea, ceva ce pentru cei mai mulţi dintre noi nu poate fi decât şocant. Şi totuşi comic. Şi de înţeles. Ce spune cântarul moral? Acul vibrează neobosit: captează grosolănia şi nedreptatea unei predici împotriva băuturii (încă una), captează impulsul spălatului pe mâini. Dar doctorii de la Universitar îşi fac datoria. Doctorii sunt OK. Doar atât că nu-l pot reţine pe domnul Lăzărescu pentru operaţie (nu au unde), aşa că-l trimit la Filaret. Domnul Lăzărescu are un cheag de sânge pe creier şi o pată mare, ineradicabilă, pe ficat. Delirează. Pe drum, asistenta îl dojeneşte matern pe şofer, care face parte (ca şi fiica ei) dintr-o generaţie de ameţiţi. El răspunde: "Suntem şi noi pe-aici". Urmează cea mai dură încercare morală din câte au jalonat acest parcurs. La capătul ei, un doctor se va fi condamnat, iar asistenta va fi devenit o eroină în toată puterea cuvântului. Pus să semneze o declaraţie prin care îşi asumă toată răspunderea pentru rezultatul operaţiei, domnul Lăzărescu refuză, iar doctorul Mirică (Mimi Brănescu) refuză să-l opereze. La care asistenta nu se mai poate stăpâni: suferă de bilă, vrea acasă, în cursul nopţii a fost pusă iar şi iar la punct, şi toate acestea converg superb, pe fondul acela simplu, inconfundabil, de omenie, în izbucnirea ei: ce valoare are refuzul - sau acceptul - unui pacient aflat la un pas de comă? E pusă din nou la punct. Pleacă mai departe, spre Spitalul "Bagdasar". O simţim aproape de domnul Lăzărescu. Cine se va mai răsti la ei? Cât or să mai rătăcească aşa? Şi ajung la "Bagdasar", unde nu se mai răsteşte nimeni; extenuate de noaptea neobişnuită de lungă (accidentul acela de autobuz), doctoriţele şi asistentele sunt cuminţi şi grave ca nişte călugăriţe. Domnul Lăzărescu e trimis imediat spre sala de operaţie. Asistenta se mai ţine un pic după targa lui - dintr-un motiv prozaic (e targa ei), dar oricum... Domnul Lăzărescu doarme în timp ce e dezbrăcat, spălat şi ras în cap, şi camera pare să se uite direct în sufletul lui. Asta se cheamă cinema transcendental. Termenul e folosit în legătură cu oameni ca Dreyer şi Ozu - deci numai pentru calibrele cele mai grele -, dar ăsta nu e un motiv de a-l evita: filmul lui Puiu are o intensitate lucidă, o pasiune morală, o largheţe spirituală, care-l aşază în tradiţia aceea. Nu menajează natura umană, dar nici nu te otrăveşte cu dispreţ pentru ea, ci te umple de o iubire neputincioasă şi perplexă: oamenii fiind aşa cum i-am văzut, e de mirare că au putut încropi chiar şi un sistem atât de precar ca ăsta, ca să se ajute unii pe alţii. Suntem nişte nenorociţi de oameni, domnule. Dar suntem şi noi pe-aici.
 
(Dilema Veche, septembrie 2005)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cristi puiu, cronica de film, moartea domnului lazarescu

Opinii: