sau Cum să supraviețuiești unei dictaturi, unei revoluții și sub conducerea a 17 directori generali
A început ca șef de secție la TVR. Victoria Marinescu este astăzi directoarea departamentului „Ficțiune și documentare”. În 28 de ani de carieră, a trecut printr-o dictatură, perindarea la conducere a 17 directori generali și printr-o revoluție. Aflată în vizită în Franța, ne-a povestit cum a fost.
― Cum se făcea producție în vremea lui Ceaușescu?
― Fiecare producție era vizionată de șefii mei și de o comisie de presă. Cele mai importante ajungeau în fața comisiei ideologice a Comitetului central al PCR. Aceste organisme de cenzură făceau presiune pentru a elimina anumite aluzii politice și pentru a adăuga sistematic menționarea lui Ceaușescu. Având o fire voluntară, am luptat mereu împotriva acestor intervenții. Nu eram prea mulți cei care protestam deschis împotriva anumitor decizii, dar curajul era eficace. Mizam mai mult pe vulnerabilitatea șefilor, uneori pe faptul că nu știau meserie sau pe orgoliul lor. Îmi aduc aminte de un director general, fost secretar general al CC al PCR, care se temea pentru poziția lui din cauza unui scenariu. I-am spus doar că ezitarea este nedemnă pentru un om de rangul lui și proiectul a trecut. Am trecut prin directoratul a 17 oameni. Unora le spuneam că nu putem scoate o secvență din motive tehnice. Altora, că secvența e necesară pentru înțelegerea filmului. Acest soi de rezistență n-a fost în zadar. Dovadă e faptul că, la un moment dat, m-am îmbolnăvit la finalul unui serial. Colega care m-a înlocuit n-a știut să se bată. Rezultatul a fost că din ultimele 6 episoade au rămas doar trei.
― Nu v-a fost teamă niciodată?
― Am fost de multe ori trecută pe lista de epurare. În 1984 am visat că urma să fiu concediată. M-am dus a doua zi să-l întreb pe directorul general de ce vrea să mă dea afară. A fost surprins să constate că eu știu înainte să-mi spună. Adevărul e că uitasem de ceva timp să-l citez pe Ceaușescu. Am fost salvată de documentarul pe care tocmai îl terminasem și care le-a plăcut autorităților. Treptat, am căpătat convingerea că un înger păzitor mă veghea. Televiziunea e destinul meu.
― Erați membră de partid?
― După 11 ani de televiziune, m-am resemnat pentru a continua să-mi fac meseria. Dar n-am crezut niciodată în regimul care, la un moment dat, a îndrăznit să-l îndepărteze pe tatăl meu.
― Cum ați trăit revoluția?
― Ca pe o eliberare. Ultimii 5 ani fuseseră îngrozitori, era imposibil de trecut frontiera în altă țară. Chiar și corespondența îmi era interceptată. În timpul evenimentelor mi-a fost foarte frică. Dulapurile erau găurite de gloanțe și numeroase bobine cu peliculă erau distruse. Chiar și azi se mai văd în biroul meu urmele tirurilor trase într-o noapte, dintr-un elicopter. Fără îndoială, era vizat biroul directorului general, care era cu un etaj mai jos. Gloanțe explozibile au intrat și în apartamentul meu, dar am refuzat să-mi părăsesc locuința. Nu puteam să dezertez.
„Cenzura nu mai există”
― Când s-au calmat lucrurile, ați fost asimilată cu vechiul regim?
― Mi-am adunat colaboratorii. Le-am spus să nu se îngrijoreze, căci voi accepta ceea ce ar putea să mi se întâmple, ca pe o manifestare a destinului. Câteva luni mai târziu, am plecat în Finlanda. Noul director general s-a consultat cu colegii mei pentru a pune un alt șef la departamentul meu. Ei au rostit numele meu. În orice caz, la noi nu există decât foarte rar o cultură profesională, deci nu putem fi eliminați.
― Ce s-a schimbat acum?
― În domeniul ficțiunii și al documentarului, cenzura nu mai există și anumite filme îl atacă deschis pe președintele Iliescu. Autorii care vor să-și exprime libertatea ajung deseori la agresivitate. Altfel, avem emisiuni de educație sexuală, la care nici nu ne gândeam în alte timpuri, când în filme nici un sărut nu puteam avea. Genul fantastic, care era proscris în vremea lui Ceaușescu, este azi la modă.
― Munca este mai ușoară acum?
― Dincolo de libertatea de creație, sunt probleme în viața de fiecare zi. Schimbarea președinților – au fost trei de la revoluție încoace – ne face să pierdem timpul. Cel mai mult ne lipsesc mijloacele. Altădată, dacă treceai de cenzură, guvernul acorda automat banii necesari. Acum trebuie să căutăm alte surse de finanțare, iar Legea sponsorizării este încă în dezbatere. În sfârșit, autorii, care au fost bulversați de schimbările din ultimii ani, regăsesc cu greu forța de a lucra. Iată de ce, până acum, volumul producției a fost inferior față de ceea ce făceam înainte de revoluție.
― Mai difuzați ceea ce s-a produs în perioada comunistă?
― Tocmai am terminat o cronică, pe bază de documente, care începe în 1957, data primei emisii oficiale de televiziune din România, și care analizează fiecare an din viața socială și culturală a țării. Pentru aniversarea studioului nostru de film, vom difuza secvențe din producțiile acelor ani. Anumite documentare și seriale din anii ’80 vor fi reluate integral. Am avut grijă, atunci, să nu existe trimiteri politice.
― Vizita dvs. la Paris este și o manifestare a dorinței de a colabora cu televiziuni din alte țări?
― Am colaborat mereu cu italienii, francezii, englezii sau japonezii (au fost primii care preluat știrile mele de după revoluție). Gestul m-a emoționat. Revenirea mea la Paris după 20 de ani e motivată de reîntâlnirea cu partenerii de la CSM, împreună cu care am produs un episod din serialul Cancoon, un documentar despre Dracula, și două episoade din Trois jours pour gagner, difuzat de France 2.
(traducere Dana Medar)
