Într-un univers arhaic de basm autohton, sunt preluate liber teme și motive din poveștile și povestirile lui Ion Creangă, într-o ambianță de muzeul satului, secțiunea „invenții și inovații pe baze lemnoase”. Peripețiile ― mai mult sau mai puțin „apocrife” ― ale harnicei fete a moșului, cea oropsită și urgisită de mama vitregă, cicălitoarea babă, și fata ei, cea hâdă și nătângă ― se derulează destul de monoton, pe alocuri încercându-se o „biciuire subtextuală” prin intermediul unui melanj muzical, comentariul lirico−satiric culminând și isprăvind ex abrupto cu „șlagărul popular” din care trebuie reținute ― evident — vorbele cu tâlc: „C-așa joacă neamul meu, și mai bine și mai rău!”
Și mai bine și mai rău se însailă și filmul „cu cheie” à la... Dimitrie Cantemir. Ca și în cazul „Istoriei ieroglifice”, „asupra tâlcului politic — destul de străveziu” nu merită insistat, G. Călinescu, căruia îi aparține aprecierea citată, fiind interesat de felul cum „se dizertează cu mult umor dialectic despre intolerabila condiție a omului («tragicul» existenței am zice azi)” — adică la 1941, data apariției „Istoriei” sale „de la origini...”. Condiția actuală a neamului — „tragi−comică” de astă dată — este vizată și de pelicula aceasta, parabolă grotescă, filmată aproximativ odată cu sumbra parabolă A unsprezecea poruncă.
Trimiterea la Călinescu nu e făcută întâmplător pentru că exegetul literaturii române s-ar cuveni să fie menționat drept... coautor, căci a furnizat... ideea de bază. El îl consideră pe Creangă „un dramaturg deghizat” și opera — chintesență a unor observații morale milenare — „un spectacol caricat”, iar insolitul spectacolului cinematografic în discuție îl constituie tocmai publicul spectator — colectivitatea. Inși cu apetență pentru victorii facile, acceptând cu entuziasm inconștient schimbări de indiferent ce fel, gregari și trândavi, mai tot timpul tolăniți cu burta la soare pe tăpșanele ce împrejmuiesc locul acțiunii („cloaca umană” într-o viziune similară cu cea a filmului precedent), asistând fără să intervină decât prin strigăte de încurajare, amuzându-se prostește de conflictele, de luptele „corp la corp”, din ograda comună (unde ei înșiși sunt „argați”!) — bătătura gospodăriei acestei familii generice luate în colimator căci — de la Caragiale citire — „familia e patria cea mică”. Lipsa de discernământ a acestor „mase” e subliniată apăsat la ospațul final când, alături de protagoniști, împreună, se grăbesc să sărbătorească dispariția definitivă a răului întruchipat de cele două ființe detestabile înghițite de lada fermecată a Sfintei Duminici (sic!), care se pregătește la rându-i să facă o (la propriu) înfocată „casă buna” cu tatăl fetei, flăcăul de vârsta a treia, de care se arătase foarte interesată dintru început. O însoțire conform cu zicala „tusea și junghiul”.
„Mecanica vieții unui sat de munte”, sesizată de același Călinescu, s-ar putea să fi dat sugestia recurgerii la gaguri și chiar tehnici ale filmului de animație, ceea ce, pe alocuri, incintă în măsura în care scenograful (Alioșa Stancu) și operatorii (imaginea Florin Mihăilescu și Sorin Dumitrescu, camera) au susținut formula în mod original, ca de exemplu concretizarea observației „între obiecte se încinge o comica sfadă”, totul pe fundalul unui „realism poznaș” surprins prin repetate survolări. Inspirația însă nu izbutește să țină pasul cu ritmul propus la start când, avându-se — probabil — în vedere sensul etimologic al parodiei (para „alături” și ode „cântec”) se prefigura un alert „musical” rural.
Chiar dacă opera lui Creangă este numai suportul pentru reflectarea burlescă a realității mai mult sau mai puțin apropiate, viziunea „populistă” abordată (sau poate ar fi mai bine spus „arborată” precum tricolorul din nou abuziv și ireverențios „implicat”) lezează în primul rând „țărăniile” genialului povestitor atât de fin disimulate. Fiind vorba în cazul humuleșteanului — cum au remarcat nu doar criticul român citat, ci și comentatorii străini — de „un rafinament erudit”. Lucru de care merita ținut cont și în transpunerea cinematografică pentru că, se știe, atunci când se polemizează cu prostul gust nu se admit... licențele de gust! Care, în cazul de față, sufocă de-a dreptul și așa plapânda țintă a satirei. Dacă filmul s-ar putea să placă într-o oarecare măsură datorită frustreții imagisticii naive, nu are cum să nu dezamăgească sub raportul semnificațiilor și chiar al intențiilor, probabil altele la vremea elaborării inițiale a scenariului ce trebuia să intre în lucru în 1989, cunoscând — mai mult ca sigur — o fază de radicalizare pe parcursul filmărilor și lăsând la vizionare impresia unei incerte temperări. Altfel nu se explică echivocul ambiguităților, în majoritatea cazurilor de-a dreptul obscure și mai ales dilatate fără măsură. Un exemplu: regresia în infantilitate a moșului este inabil supralicitată încât se autoanulează. Așa se face că malignitățile prezentului proiectate în atemporal se estompează, tratarea ironică a fabulosului pierzându-se în tema fabulistică a cotidianului.
În ceea ce privește personajele, ele suportă distorsiunile inerente dublei focalizări grotești, părând într-o proporție „egalitară” cofraterne cu Păcală și Tândală, încât contrastele dispar pentru a sluji sloganul etern al criticii sociale: „Toți, o apă ș-un pământ”. Fără un efort prea mare de compoziție, Ernest Maftei își exploatează bonomia-i hâtră din naștere. Uzând, evident, tot de hazul personal, Olga Tudorache recurge la tușa groasă, secondată nu fără aplicație de debutanta Liliana Mavriș. Inedită este evoluția Ceciliei Bârbora, constrânsă la un dificil contre-emploi, obligată ca, acționând precum o marionetă, să păstreze un fragil echilibru între „inteligență” și „hărnicie”, puse și ele — cu radicalismul „momentului” — sub semnul întrebării. Tusea și junghiul nu e „un accident” într-o solidă filmografie, oricum ieșită din comun, în care există un clip publicitar de doar trei minute (Semenic) probând certele calități de comediograf ale regizorului Mircea Daneliuc, care până acum doar cochetase cu umorul. Ca dintr-o dată, simultan, să mediteze grav și subtil asupra Scripturii și Istoriei configurând , o viabilă „a unsprezecea poruncă”, dar hazardându-se să actualizeze sarcastic — din păcate cu aceeași tensionată încrâncenare — și... „Gâlceava înțeleptului cu lumea”...
