Interpreți și roluri
Reia!... Susține!... Mai sus cotul!... Încă o dată la măsura 16! Oare pe profesorii severi și ochelariști n-o să-i iubească nimeni niciodată? Cine e Alexandra Ionescu? Poate răspunde unicornul coborât din poezia lui Blaga, așezat în centrul frumoasei tapiserii ce-i umple camera, trădând austeritatea bunului gust! Poate răspunde pianul, prietenul intim și majestuos! Poate afișul, amintind un demult datat recital de succes, Alexandra Ionescu! Poate albumul de pictură închizând între file o lume sensibilă! Poate jucăria de pluș a copilăriei!
Câți ani să aibă? Ținuta elegant-tinerească, uneori cu accente ironice, contrastând cu pieptănăturile sobre! Ochelarii moderni cât roata carului, apărând cu grijă intimitatea sensibilă și participantă, închizându-i privirea în universul ascet al partiturii descifrate, focalizându-i voința spre urcușul istovitor al călăuzei ce-și poartă fragezii alpiniști — muzicieni spre culmile artei interpretative. Figura de o mare mobilitate expresivă este ringul aprigelor confruntări. Luminile jucăușe ale ochilor, semnalizând vaporașelor de curând lansate pe apele drumului spre glorie pericole neștiute, încurajându-le mersul adevărat, tratându-le emoțiile, speranțele, ambițiile! Zâmbete fulgurate, funigei albi topind asimetria aspră a gurii strânse în diagonala dojenii, nemulțumirii constructive. Oh, profesoarele acestea nesuferite — iubite, ce coboară din sufletul adolescentei pentru toată viața, ca niște zâne bune după ce le-ai crezut cotoroanțe.
Ce vrea profa? Umăr lângă umărul mamei, tremurând pentru fiecare slăbiciune a talentatei favorite aflată în plina criză de personalitate (și personalizare) acceptând deschis și răbduriu înfruntarea, mustrând aspru uneori, lăudând alteori, înțelegând meandrele sufletului de copil ce-și refuza destinderea „elasticonului”. Severitate, da! Rigoare, da! Fermitate, da! Dar prin ele Alexandra Ionescu reușește un unic, mereu unic transfer spiritual-afectiv, transferul de noblețe fără de care bucuria adevăratei muzici nu irumpe niciodată Alexandra Ionescu reușește acest transfer asupra sale eleve, rămânând apoi implicată în umbra succesului marii violoniste pe banca solitară peste care coboară amurgul.
Toate aceste sensuri directe ori sugerate, întreaga complexitate a personajului stau sub semnul transferului de căldură umană prin care
Rodica Mandache surprinde în modul cel mai convingător, în rolul oferit de regizoarea
Cristiana Nicolae. Ce distanță între mutrițele și răsfățurile exterioare la care a fost supusă actrița în multe din rolurile secundare și acest personaj de o profund feminină umanitate și ardenta! Sensibilă, bogată, disponibilă, actrița exploatează rolul în universul complex al nuanțelor! Nimic artificial. Durerea e sinceră, tristețea autentică, bucuria cuceritoare. Într-un rol în care verbul „a modela” derivă din nesuferitul model uman care trebuie să rămână „proful” sau „dirigul”, chiar dacă el este atât de brutal abreviat de codificarea contemporană a copiilor noștri. Rodica Mandache e adevărată. Cum la fel de adevărat este și ineditul ei
Recital din grădina cu pitici a înaltei cote a talentului.
