Tot ce iubești, vrei să dăinuie

     Geografii sentimentale
     Am în față o fotografie. În ea stă, alături de o bătrână în haine pestrițe, un tânăr cu barbă, tuns scurt, care privește încrezător, parcă spre o lume pe care ar dori să o plăs­muiască. Pe verso stă scris: „Cu tușa Maria a lu' Cherlu, august 1977”. Tânărul sunt eu, au trecut de atunci 10 ani, timp în care am realizat trei filme: Țapinarii, Lișca, Sania albastră și am publicat o carte de proze „Povestiri din Bocșa”. Ceea ce este extraordinar în fotogra­fie este faptul că, deși la vremea aceea cartea mea era scrisă, de existența ei știam doar eu, căci cartea a apărut în 1983. Deci eu mă plimbam printre personajele mele, mă foto­grafiam cu ele, căci tușa Maria a lu' Cherlu este chiar un personaj din carte, îi priveam, le auzeam respirația grăbită ori timidă, îi atin­geam, cu alte cuvinte mă puteam integra lor, devenind, la rândul meu, un personaj într-o posibile viziune extrapolată. Ceea ce între timp s-a și întâmplat, căci cartea, la apariție, a țesut propria-mi legendă, care circula acum libere prin Bocșa, iar eu, cel de astăzi, sunt un personaj ciudat, depărtat, care trăiește și practică o meserie plină de mister, asta chiar pentru personajele mele din carte — repet oameni în carne și oase care mai trăiesc și astăzi la Bocșa. Mi-am reamintit de această ciudată intersecție — autor, personaje reale, oameni reali căci până la urmă ce altceva este un film decât o lume plăsmuită care în­cepe să se miște, să se adune, să prindă con­tur în carne și oase? Și ce este regizorul de­cât un om care stă la pândă în această lume, adulmecând-o și încercând să o prelungească dincolo de plăsmuire? Mă plimb alături de Tomocea, aici îmbrăcat în haine de boier, dau mâna cu Lișca, fumez o țigară cu frații Lișcăi, pe buza dealului de lângă baltă, fume­gând a toamnă...
     Vine lângă mine Mutul din Țapinarii acum fratele mai mic al Lișcăi, și mă întreabă ceva... Eu mă uit surprins de întrebare, a, da, trebuie să dau un răspuns. Tu cum ai face, îl întreb și el începe să fabuleze, pune întrebări lo­gice, își răspunde singur, se depărtează de mine, se apropie și eu îl las și tac. Și în mine începe să cânte lumea bălții, așa, în general, ca o noțiune abstracte, oameni, apă, oameni pe apă, ceața, fum, pești... soare în asfințit... Mă uitam, pe fața lui e întipărită o mirare crudă, așteaptă de la mine ceva și atunci eu încep să-i povestesc. În povestea mea cuvin­tele au puțină importanță, căci eu încerc să-i povestesc așa, ceea ce mă domină pe mine că noțiune interioara a lumii, cuvintele curg ca o ploaie de primăvară, eu nu le mai pot stăpâni și fața lui se destinde, începe să zâm­bească cumva, șiret: știu, am găsit, și se duce și face ceva. Da, da, fac eu și încerc să regă­sesc cuvintele pe care le-am azvârlit. Dar ele sunt acum frunze moarte. Între noi doi începe prietenia, amândoi suntem acum din lumea aia. „Dă-mi o țigară!” Ne apucăm să fumăm. De acum încolo lucrurile s-au limpezit. E o după-amiază blândă de toamna. O lumină ca mierea. Pe un tăpșan de un verde crud orbi­tor, trece goală, alene, o femeie blondă tunsă scurt. Femeia se depărtează de noi și se pierde în lumina după-amiezii. Ajunsă lângă o tufă de măcieș, întoarce capul. În jurul ume­rilor ei goi, în albastrul ochilor senini, roiesc fluturi de noapte. Femeia tresare. De dincolo de aparat o privesc eu, cu ochii lui Șerban Ionescu. Ochiul meu, ca desen în spațiu...
     Există în noi o lume pe care o purtam ascunsă și a cărei chemare tresare ori de Lie ori ne apucam sa facem film. Orice scenariu nu e decât un pretext pentru a lăsa lumea din interior, măruntele și marile obsesii, să iasă la lumină, să se întrupeze. Așa apar actorii, ca o chemare de chip din adâncuri, așa apar spatele unde se desfășoară acțiunea, spații intrând într-o complementaritate deplină cu chipul omului. Omul, el ca lumină înnobi­lează spațiul, din micile și marile lui frămân­tări se naște o boare a dimineții, un tăpșan însorit, o apă fumegând, o ceață, căci fără el, fără universul lui mărunt de priviri, zâmbete, întristări, orice spațiu pare gol, inert.
     Omul ca destin în spațiu, omul reclădit din particule elementare de viață și spațiu, omul nud, abstract, ca noțiune primordială... Profe­sorul Dumitru Staniloaie, întrebat de mine ce este existența, a răspuns simplu, clar și ferm, persoana, iubirea și nemurirea. Persoana nu ființa, iubirea ca motor a tot ce există ca per­soană și nemurirea ca idee primare, adică tot ce iubești, vrei să dăinuie... tata cele trei co­ordonate esențiale ale omului ca desen în spațiu...
O zi obișnuită de toamnă, undeva pe malul unui lac la Vadul Anei. Lângă un pom plămă­dit cu coroana în cerul amărui, de miros de pelin, doi oameni și un aparat. Remus Margineanu aici, în Lișca, boierul Felix, actorul care, ca în Țapinarii, a născut din iubire și înțelegere a rolului, din încrâncenare, un Tomo­cea care zăcea ascuns în mine și poate ar mai fi zăcut dacă nu apărea marea mirare a lui Remus — deci eu și Remus și aparatul. Un banal prim plan pe scoarța unui copac, un final de secvență gândit de mine. O după amiază întreagă de căutări, de gest, de privire, de mișcare fină, grafică, în așa fel încât acest prim plan să sugereze o înfrângere defi­nitivă, o îmbătrânire, așa, ca un semn de des­tin. Un prim plan într-o după-amiază până spre înserare...
     lat-o pe Ecaterina Nazare, Lișca, înaintea scenei finale de dans în care urma țipătut de refuz al destinului iat-o emoționată, tăcută, lângă mine și așteptând. O ploaie măruntă și deasă ne sâcâie ca o sită nervii întinși. Și atunci începe lungul delir al vorbelor care nu pot cuprinde decât o senzație de suflet elibe­rat, un fel de incantație monotonă ca a unui antrenor care încearcă să pregătească gla­diatorul pentru arena, pentru a înfrunta lu­mea, destinul. Și apoi gestul final! Acum la cadru... Și la primul gest, comunicarea sufletească naște ceva care ne depășește, ne amuțește. Lișca e absolut ireală, plutește, țipă, se zbate, atinge. E liniște. Ploaia s-a oprit. Încercăm să filmăm! Cineva spunea că în Lișca l-au impresionat realismul personajelor și irealismul peisajelor. Așa să fie?