Cam aşa arăta un film, imediat(?!) după minirevoluţia ceauşistă din 1971 şi tezele de la Mangalia: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Când spunem “imediat”, avem în vedere că
Toamna bobocilor a intrat în producţie în 1974, când persistau unele inerţii pozitive ale epocii de deschidere începută în 1964.
Aşa că autorii, scenaristul prozator
Petre Sălcudeanu şi regizorul, fost actor,
Mircea Moldovan, ambii ardeleni (şi subliniez aceasta), au reuşit să împace evidentele cerinţe ale propagandei de partid, respectiv
necesitatea(?!), ca tinerii absolvenţi de facultate să fie repartizaţi la ţară, cum dictase Nicolae Ceauşescu printr-un decret, şi să rămână acolo, cu chemarea/plăcerea/dragul lor de a reda culoarea locală, destul de autentică, dintr-un sat ardelenesc, pierdut printre dealuri şi văi. Fiind şi o comedie, spectatorii puteau să “înghită” mai uşor demonstraţia partinică, aşa cum s-a şi întâmplat.
Intriga e cunoscută, filmul bucurându-se de succes de public (peste 3 milioane şi jumătate de spectatori):
trei tineri absolvenţi de facultăţi diferite - Mariella, o profesoară de franceză superpremiantă, dar orgolioasă în a se “da mare” (
Maria Ploae, foarte frumoasă), Ovidiu, un doctor internist, absolvent mediocru, dar fiu de doctor (
Emil Hossu, adolescentin încă) şi Geo, un inginer agronom simpatic până la a fi “haios” (Dumitru Furdui) - primesc repartiţii în Viişoara, la peste 500 km de Capitală. E un sat care nu există pe hartă, la care se ajunge pe drum de fier, cu o mocăniţă, sau pe un drum cu dale, de pe vreme romanilor. Spre surprinderea lor, cei trei primesc imediat celebra şi mult râvnita (în realitate) negaţie*, dar băieţii, spre mirarea tuturor, vor să rămână. Domnişoara, nu, însă finalul rămâne deschis, întrucât Mariella a adormit în gară şi nu a plecat cu trenul.
În scurtul timp cât absolvenţii au muncit în sat, mai puţin profesoara de franceză, ei se impun în faţa sătenilor, care rămân divizaţi în aprecierea lor: Toderaş, preşedintele CAP-ului (
Marin Moraru) nu agreează prezenţa lor şi nu are încredere în ei, dat fiind antecedentele cu un lung şir de absolvenţi veniţi doar ca să plece, iar soţia lui, Varvara, (
Draga Olteanu-Matei) dimpotrivă, cu atât mai mult cu cât doctorul nou-venit este cel care a ajutat-o să nască. Acesta este şi miniconflictul pe care se bazează intriga filmului, îmbogăţit şi cu cele derivate din situaţia fiecărui personaj.
Regizorul Mircea Moldovan ţine în mână toate elementele furnizate de scenarist şi le îmbogăţeşte cu fragmente de viaţă, transfigurate pentru a crea iluzia unui adevărat sat ardelenesc, pe care se vede treaba îl cunoaşte foarte bine. Scena în care Varvara pune în coşul de nuiele toate bunătăţile de merinde tradiţionale, acoperite frumos cu un ştergar neaoş, este antologică.
Un moment absolut inedit în filmul românesc de atunci ni-l oferă bătrâna care se uimeşte de la fereastra casei ei cu ziduri groase la cele ce se întâmplă pe uliţa din sat. Nu lipsesc nici raţele care se scaldă în sanţul de lângă rigolă, indiferente la răcelile toamnei, şi nici peisajele cu frumoasele dealuri colindate de agronom, deşi puteau fi alese unele mult mai expresive.
Dar regizorul ştie să folosească şi unele tuşe de umor negru, cum este scena cu neînţelegrile provocate de “copârşeu”(sicriu). Adus acasă la doctor în prezenţa bătrânului sătean, este filmat ca o adevărată “Fecioară de fier”, care parcă îl aşteaptă…
Însă buna dispoziţie pe care o degajă şi astăzi filmul nu este umbrită - chiar dacă este evident resimţită ca o “lipitură” - nici de indignarea Varvarei privind furtul votului ei negativ şi nici de convocarea comitetului de femei pentru a-i da o lecţie lui Toderaş.
Filmul este cap de coloană pentru următoarele “anotimpuri” ale seriei create de Petre Sălcudeanu şi Mircea Moldovan,
Iarna bobocilor (1977) şi
Primăvara bobocilor (1985), fiind şi cel mai reuşit.
*)Notă pentru tinerii de azi
După absolvirea unităţii de învăţământ superior, absolvenţii primeau o repartiţie guvernamentală, acolo unde hotărau partidul şi guvernul, care aveau o evidenţă clară a locurilor de muncă disponibile şi, în general, nu tocmai uşoare. Tinerii puteau pleca de la locurile neagreate de ei, doar dacă obţineau o „negaţie” de la locul oferit de repartiţie, după care se puteau angaja fără nicio penalizare acolo unde doreau, reuşeau sau aveau „pile”. Aceste „negaţii” nu se obţineau prea uşor, autorităţile locale trebuind să justifice în faţa superiorilor de ce, după ce raportaseră locuri disponibile, brusc nu mai aveau nevoie de cadre calificate. Întoarcerea pe dos a situaţiilor întâlnite în general creează, din start, elementele necesare unei comedii.