Prima parte a filmului semnat de Sergiu Nicolaescu a fost, în bună măsură, turnată cu zece ani în urmă și era intitulată „Ziua Z”. Acel film era o viziune comunistă a actului de la 23 august, eveniment evocat pe ecran ca fiind realizat aproape în exclusivitate de reprezentanții unui partid cvasiinexistent. De la viziunea oficială a anului 1984, regizorul Sergiu Nicolaescu trece la o variantă mai apropiată de adevăr, mai „obiectivă” asupra evenimentelor ce au precedat și au urmat intrării României în tabăra Aliaților.
Sunt conservate în filmul actual partiturile generalului Friessner (interpretat de regizor), ambasadorului Killinger, șefului Serviciului secret, precum și toată componența bataistă a acelor zile, scenele de război nefiind printre cele mai izbutite din creația cineastului: asediul Școlii de Război, luptele de la Băneasa, asaltul Comandamentului german. „Ziua Z” a fost amplificată în prima parte a filmului Oglinda (nici o legătură cu filmul lui Tarkovski) cu noua versiune a arestării lui Antonescu, versiune mai apropiată de documente, mărturii, memorii (multe contradictorii, multe recent apărute). În această versiune, capătă un alt relief rolul regelui Mihai I, contribuția colaboratorilor săi, atitudinea șefilor partidelor democratice. Regizorul ilustrează, fără să aprofundeze și uneori trunchiat documentele, furat de anecdotică și mai puțin preocupat în prefacerea în valoare cinematografică a amintirilor, stenogramelor sau proceselor-verbale. (Chiar anecdotica pură este contrazisă de limitele impuse unor secvențe turnate azi și menține să evoce locuri și întâmplări demult petrecute.
Istoricii pot redacta o interesantă listă de licențe asumate de cineast.
Se resimte din întreg filmul fascinația pe care a jucat-o personalitatea mareșalului lon Antonescu asupra cineastului. Partea a doua a filmului este dedicată procesului Mareșalului. Tot aici mai sunt evocate și alte câteva evenimente din istoria acelor ani în care mornarhia a încercat să întârzie destinul nefericit al țării, căzută sub ocupația sovietică. Sunt amintite presiunile dictatoriale ale lui Vîșinski (cam teatral întruchipat de George Constantin), instaurarea guvernului Groza (Dorel Vișan), decorarea regelui cu ordinul Victoria, abdicarea sa sub presiunea șantajului comunist, moartea principalilor lideri democrați în pușcăriile comuniste, asasinarea lui Pătrășcanu la ordinui lui Dej, eveniment ce încheie Oglinda.
Din această suită de evenimente ale istoriei, dorite a fi cinematografic obiective de regizor, lipsesc (sunt trecute cu vederea, voit sau nu) aspecte nu mai puțin importante, nu mai puțin semnificative pentru evocarea perioadei respective: refuzul regelui de a sancționa hotărârile guvernului Groza (greva regală), manifestările prodemocratice, alegerile falsificate, procesul Maniu, arestarea familiei Brătianu, conflictul Dej-Pauker etc. etc. De altfel, chiar procesul Mareșalului este trunchiat.
Bazându-se exclusiv pe documente (pe unele, deoarece, de pildă, un document important, precum memoriile generalului Sănătescu, unul dintre principalii actori ai actului de la 23 august și primul președinte de consiliu după armistițiu este ignorat), regizorul este mai degrabă tentat de o ilustrare, și aceea parțială, a dramei României din acei ani, anecdota fiind preferată sugestiei, mimarea autenticității inspirate de procese-verbale sau stenograme concurând o grăbită rutină a reconstituirilor (procesul Mareșalului, întâlnirile acestuia cu Hitler). Mai puțin doritor în a impune istoria cu luminile și umbrele ei, regizorul propune prea puține valențe filmice pe terenul unei marje de re-elaborare artistică a faptului documentar, neglijând tensiunea efectivă a conflictului între personalitățile politice, acestea fiind surprinse uneori doar sub un unghi descriptiv sau declarativ. Pe ecran transpare mai puțin drama trăită de români imediat după 23 august, când societatea a fost efectiv infestată de morbuI comunismului, lăsându-se la vedere în flash back-uri panseurile mai mult sau mai puțin notabile ale Mareșalului și ale conlocutorului său din acea perioadă, Hitler (personalități privite cu vădită deferență de cineast). Ilustrația propusă de regizor are uneori accente autentice prin detaliile exterioare ale personajelor (gesturi, fizionomie, vârstă) dar nici acestea nu sunt urmărite cu fermitate (Ică Antonescu fiind jucat de un actor sexagenar).
Povara filmului cade pe o excelentă echipă de interpreți din rândul cărora se detașează lon Siminie în rolul Mareșalului Antonescu, Ștefan Radoff în rolul lui luliu Maniu, Adrian Vâlcu în rolul regelui Mihai I. Pentru primul, asemănarea fizionomică este frapantă, interpretul îmbogățind cu propria personalitate figura militarului controversat și astăzi pentru politica și acțiunile sale. Șfefan Radoff sugerează cu discreție aura emblematica a „sfinxului de la Bădăcin”, cu umorul său secret și ironia fină, personalitate care n-a scăpat unui tragic sfârșit. Adrian Vâlcu beneficiază de tinerețe, mai puțin de datele fizice necesare portretului regelui, evocat fără tentația nefastă a caricaturii, dar superficial și exterior în momentul 23 august.
Dorind să concureze însăși istoria, deseori, cinematograful a deformat-o. Doar documentele filmate rămân martori obiectivi ai istoriei (nu și atunci când sunt folosite în montaje partizane). Filmul lui Sergiu Nicolaescu conține și documente autentice filmate de operatorii timpului. Și asupra lor mai persistă enigme. (Dar ele pot emoționa și sensibiliza mai mult decât „ficțiunea”). O interpretare a istoriei este însă oricând binevenită, chiar dacă este controversată, chiar dacă ea poate nemulțumi pe plan artistic, plan neglijat din rațiuni de „obiectivitate”. În orice caz, Sergiu Nicolaescu ne promite că va recidiva și va continua să re-scrie cinematografic istoria unor ani mai puțin sau deloc evocați pe ecran.
