Ceea ce m-a fascinat în decursul fiecăruia din cele 105 minute de proiecţie, este pasiunea cu care
Sergiu Nicolaescu FACE FILM.
ÎL FACE cu o permanentă bucurie, cu o desăvârşită libertate interioară, fără spaima de a trăda dramaturgia, fără complexe faţă de public.
ÎL FACE dintr-o necesitate obstinată de a se juca cu această sculă miraculoasă care se numeşte aparatul de luat vederi. Este, însă, jocul unui profesionist care ştie exact ce poate şi care joacă în primul rând pentru frumuseţea jocului şi apoi, eventual, pentru a câştiga partida.
În
Alexandru David (autorul imaginii), Sergiu Nicolaescu şi-a găsit partenerul ideal, pentru că şi pe David îl roade, cu aceeaşi furie, patima imaginii mişcătoare, pentru că şi la el această pasiune e dublată de o bună pregătire profesională, de un excelent simţ al cadrului şi, în special, de o rafinată discreţie cromatică.
Consensul unanim al cronicarilor de specialitate şi al publicului (inclusiv subsemnatul) apreciază episoadele «masa» şi «înmormântarea lui Ipu» (amândouă filmate în interior), ca fiind cele mai reuşite.
În aceste câteva rânduri mie îmi incumbă însă sarcina să comentez succint doar imaginea filmului. De aceea, fără să iubesc paradoxurile, aş dori să vă conving că imaginile realizate în exterior poartă cea mai bogată încărcătură de poezie; pentru că aşa cum scriam la început aici, la filmările exterioare, autorii filmului şi imaginii, eliberaţi de tirania dramaturgiei (conflictul dramatic se desfăşoară în principal în secvenţele de interior) s-au desfăşurat fără spaime şi complexe, abandonându-se miracolului imaginii cinematografice, imagine care reuşeşte să ne facă să simţim, să trăim şi chiar să vedem dincolo de semnificaţiile concrete ale fiecărui element din cadru.
Aici, intuiţia de vechi cineast a lui Sergiu Nicolaescu şi experienta îndelungată (din păcate mult prea îndelungată) de cameraman a lui Alexandru David au făcut să rodească terenul atât de fertil al filmărilor cu optică lungă şi foarte lungă. Pentru neiniţiaţi, aş dori să explic că optica lungă, printre altele, distruge toate relaţiile de perspectivă obişnuită şi selecţionează cu ajutorul clarităţii, la dorinţa operatorului, numai obiectele şi personajele dorite. În plus, atenuează contrastele şi păstrează cromatica.
Să filmezi aproape toate cadrele de exterior cu optică lungă; să realizezi în aceste cadre o mizanscenă foarte complicată, în care personajele se mişcă în special în adâncime; să recreezi realitatea prin schimbarea permanentă a zonelor de claritate şi neclaritate, înseamnă, de fapt, să obţii un certificat de director de fotografie «Magna cum laudae».
«Imaginea cinematografică — scria Paul Valery — investeşte precizia realului cu atributele visului». E ceea ce a reuşit să realizeze tandemul dintre optica lungă şi talentul autorilor filmului.
