Taina blocului cu bulină: “Vizitatorul” – cronică de film
de Cristina Corciovescu
Vizitatoruleste o combinație mai rar întâlnită în cinematograful românesc: producție independentă, debut regizoral în lungmetraj, film de gen. Încăpățânarea și curajul de a porni de unul singur în aventura financiară pe care o reprezintă un film independent merită o atenție și o înțelegere specială, chiar dacă de cele mai multe ori penuria și voluntariatul se simt. Debutul este și el un moment important în cariera unui regizor-scenarist ca Jamil Hendi care până acum și-a făcut ucenicia cu vreo șase scurtmetraje,de diferite genuri, dar cu o oarecare predilecție pentru thriller/horror. “Dacă e un curaj să faci film, măcar să-l fac pe gustul meu. Eu sunt un fan al filmelor horror încă de când eram copil și am vrut să aduc atmosfera clasică a anilor ‘80, din filme ca Shining sau Exorcistul“. E un promițător și ambițios angajament făcut la momentul turnării.
Se pare că totul a început de la un vis cu promisiune de coșmar al realizatorului. Se făcea că se mutase într-un apartament nou împreună cu iubita lui care brusc dispare din casă. În film personajele sunt Luca și Otilia, un tânăr cuplu sosit în București, cu un copil de câțiva anișori, care închiriază convenabil un apartament într-un bloc cu bulină. Poate fi o explicație pentru pustietatea imobilului cu mai multe etaje unde nu mai locuiește decât un bătrân ciudat. Noii locatari par a nu se sinchisi prea mult de acest lucru, nici de faptul că anterioara locatară a apartamentului dispăruse fără urmă lăsându-și lucrurile împrăștiate peste tot. Dintre acestea cel mai vizibil este un capot de mătase roșie. Dacă punem la socoteală și pregenericul în care Luca rămâne cu mașina în pană de motor, iarna pe viscol, pe un drum pustiu de munte și zace acolo până dimineața fiind “vizitat” la un moment dat de o sosie a lui, există destule elemente, corecte chiar dacă nu originale, pentru debutul unui film neliniștitor.
În ceea ce urmează se vede că Jamil Hendi este un pasionat al genului pe care l-a conspectat cu multă atenție, folosind unele citate. Într-adevăr, lungul drum pustiu din pregenericul amintit are un aer de Shining. După cum finalul, cu personajul malefic de care eroii habar n-au că nu pot scăpa, trimite cu gândul la clasicele happy-end-uri false care adesea deschid poarta spre numeroase continuări. Cine nu-și amintește de finalul din comedia horror Balul vampirilor de Roman Polanski, care s-a abținut însă să apeleze la tentantul “va urma“?
Jamil Hemdi și-a asumat rolul de autor total – regizor, scenarist și monteur – ceea ce, nu numai pentru un debutant în lungmetrajul de ficțiune, este greu și riscant. Principala dificultate derivă din îndrăgostirea excesivă de propriul copil pe cale de a se naște și este dublată de “boala debutantului“, aceea de a spune și a face tot ce știe ca și cum ar fi unicul prilej din carieră. Prezența unui monteur cu experiență ar mai fi temperat această chemare spre prolixitate care împinge filmul în diferite direcții. Până la urmă nu știm dacă avem de a face cu nebunia unui ucigaș în serie (vezi schimbarea la față a bonomului proprietar, care asigură obligatoria răsturnare de situație cerută de gen); cu un film cu fantome, spirite diabolice care se răzbună aiurea pe cine nu trebuie; sau cu imaginația bolnavă a unui om care moare sau ar fi trebuit să moară înghețat (altminteri ce rost ar avea pregenericul?). Ca și cum toate astea n-ar fi fost suficiente, mai există și filonul rivalitate/gelozie rezolvat cu niște flash-back-uri nu foarte inspirate și prin introducerea unui al treilea personaj malefic și declarat antipatic de la prima apariție.
Un alt handicap ar fi, mai ales în prima jumătate a filmului, previzibilitatea care omoară suspansul și face să treneze acțiunea. Știm din prima clipă că bătrânul locatar unic e la curent cu misterele blocului. Știm că Otilia va dispărea la rândul ei. Știm că acel capod roșu e un soi de piază rea de care nu vor scăpa nici după ce Luca îl aruncă la gunoi (în schimb te întrebi ce e în capul Otiliei când se îmbracă cu el). Și nu e bine pentru că pricipalul ingredient al horrorului este suspansul și inducerea spaimei în spectator. Eu, cel puțin, care sar de pe scaun când de pe ecran mi se face “bau!”, n-am avut nici cea mai vagă tresărire.
De remarcat că Jamil Hendi vrea să impună actori noi (ca Ionuț Grama folosit până acum mai ales în dublaje pentru vocea lui), cu unii dintre ei (Oana Irina Duțu) lucrând și în scurtmetraje. Mai puțin inspirată este distribuirea Andreei Boșneag (lansată de către Radu Jude în Cea mai fericită fată din lume) în rolul fantomei care atunci când glăsuiește ar fi mai bine să tacă.
Aceste observații de critic mai puțin indulgent n-au împiedicat însă filmul Vizitatorul să-și înceapă promițător cariera în selecția oficială a mai multor festivaluri internaționale.