REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Sunt o «tânără speranţă», nu?”


     Mai întâi, stimată Maria­na Mihuţ, vreau să ştiţi că noi două inaugurăm în clipa asta o rubrică nouă: rubrica dedicată actorilor noştri de teatru care au jucat mai puţin sau deloc în film, dar pe care noi îi considerăm tot «ai noştri» şi oricând posibil actori şi de film. Dumneavoastră sunteţi din­tre actriţele care cât de cât au mai jucat în fiIm. Îmi aduc aminte, de pildă, fata din «Dimineţile unui băiat cuminte», fata care nu pricepea nimic şi doar tre­cea dulce, drăgălaşă si opacă, prin viaţa lui Vive...
     Mă mir că o ţineţi minte. Nu era un personaj de reţinut. Şi nici logodnica lui Bologa din Pădurea spânzuraţilor, cu care am debutat, nu era... N-am jucat nici un personaj important în film. Dar nu mă plâng. Şi nu mă plâng pentru că în teatru am avut norocul să joc de la bun început şi mult şi foarte diferit şi roluri principale. Am lucrat cu regizori mari, cu cei mai mari. Şi am avut foarte mari satisfacţii. Aşa încât nu sunt o nemulţumită. Nu am de ce să fiu. Sigur, povestea asta cu filmul mă pune şi pe mine pe gânduri, dar nu într-atât încât să intru în panică şi să vreau să-I fac cu orice preţ. Mai bine aştept. Am timp. N-am decât 34 de ani. S-ar putea spune că sunt o «tânără speranţă», nu?

     Aţi fi putut fi o tânără certitudine...
     Să ştiţi că nu e vina nimănui. Aşa s-a întâmplat. Am dat şi probe — pe timpul când mai credeam în probe — le dădeam şi nu le luam. Pot să vă spun şi de ce. Odată mi-a lipsit un dinte, altădată eram «prea plinuţă», altădată n-am fost fotogenică... Probabil că figura mea nu spune nimic, în orice caz nu spune mare lucru, din mo­ment ce oamenii s-au împiedicat de ase­menea detalii. Pe urmă am început să refuz să mai dau probe. Asta nu înseamnă că îmi zbârnâie toată zivua telefonul şi eu spun: nu, nu!, dar am refuzat, oricât de rar eram solicitată. Chiar şi la radio, unde în general nu se refuză. Nu pot să spun exact de ce am făcut-o. Din instinct, poate.

      De ce spuneţi că la radio «nu se refuză»?
     Pentru că nu te vezi. Dar să nu înţelegeţi din asta că sunt o complexată. Să ştiti că actorilor în general nu prea le place «să se vadă». Pe scenă nu te vezi. Te simţi doar că arăţi într-un fel anume şi speri că este exact felul acela în care trebuie să arăţi. În film e altceva. Te afli pus în faţa unei imagini concrete şi nu întotdeauna este aceea pe care ti-o închipuiai. E complicat, nu ştiu cum să vă explic...

     Cred că înţeleg. Dar ştiţi ce aş vrea să aflu? Cum v-aţi schimbat aşa, cum aţi ajuns de la fetişcana uşor fâşneaţă din «Dimineţile...» la actriţa de forţă, bună pentru toate rolurile, care sunteţi azi. Cine v-a «lucrat» aşa? Presupun că rolurile. Dar care?
     V-am spus că în teatru mi s-au oferit roluri foarte variate. Între «Pădurea împie­trită» şi «Bună seara, domnule Wilde» este o diferenţă, nu? şi le-am făcut pe amân­două. Niciodată n-am fost limitată la un gen anume. Şi nici acum nu pot să-mi pun  etichetă. Nici nu vreau. Nici nu cred in personaje «cu etichetă». Orice ingenuă are momentul ei de gravitate. Orice femeie gravă are momentul ei de naivitate, de inge­nuitate. Viaţa e complexă, oamenii de ase­menea... Dar ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră, sigur că m-am schimbat foarte mult. Toţi ne schimbăm, chiar dacă nu ne dăm seama. Dar nu cred că te poţi schimba pe ceea ce nu ai. Şi, de fapt, nici nu ştiu cât e schimbare. Este mai degrabă o trezire. Poate că la mine s-a întâmplat mai târziu decât la alţii. Oricum, la ea «au lucrat», cum spuneaţi, spectacole ca «Meşterul Manole», «Nunta lui Figaro», «Valentin şi Valentina», «Bună seara domnule Wilde», «Aceşti îngeri trişti», «Idioata»...
 
     Cum e şi firesc, niciun film...
     «Idioata» era un spectacol tv. Pe aproape de film, nu ?

     Nu trebuie să fiţi politicoasă.
      Nu sunt. Sunt obiectivă.
     
     N-aş putea să vă spun de ce, dar îmi daţi senzaţia unui om împlinit, muI­ţumit, realizat din ce vi se trage?
     Foarte mult din meserie. Este, cred, cea mai sigură şi cea mai sinceră manifes­tare a mea. Este forma mea de a exista. Sigur că aş fi putut face o mie de lucruri în viată, dar ăsta este, sunt convinsă, cel pe care pot să-I fac cel mai bine. Am spus bine, nu uşor. Dimpotrivă.
     
     Vorbiţi-mi despre greul meseriei dumneavoastră. Căci mai există ideea că ea ar fi foarte uşoară şi la îndemâna oricui.
     Nu e. Ştiţi bine că nu. E greu mai ales cind rămâi tu cu tine şi te dai cu capul de toţi pereţii ca să iasă clipa aceea de adevăr pentru care, de fapt, faci meseria asta. E greu, pentru că nu depinde numai de tine. E o meserie colectivă. Alţii depind de tine, tu depinzi de alţii. Şi e greu, pentru că pe scenă, seară de seară, trebuie s-o iei de la început.
     
     Atunci credeţi că v-ar fi mai uşor la film? Vedeţi, trag spuza pe turta mea...
     Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect, dar eu sunt un actor spontan. Cred că un rol bun mi-ar fi mai uşor de făcut în film. Bineînţeles, repetat, studiat, pregătit dinainte. Pentru că spontaneitate nu înseamnă improvizaţie. Mi-ar place foarte mult — e stupid spus, dar e adevărat — mi-ar place să fac film, simt că pot să-I fac. Dar n-aş vrea să discutăm despre asta. Nu-mi place să vorbesc despre mine în condiţiile astea.

     Bine. Atunci să vorbim despre film. Credeţi în posibilitatea lui de a fi bun, adevărat, viu, cel puţin cât un spectacol bun?
     Sigur că da! Iar pe deasupra filmul are marele avantaj că rămâne. Un spectacol se, mai poate toci, cu adevărul lui cu tot. Dar dacă ai reuşit să găseşti clipa aceea de adevăr în film, ea rămâne.
     
     Ce credeţi că i-ar trebui filmului pentru ca să ajungă la clipa aceea de adevăr?
     Probabil că un efort colectiv. Un spec­tacol bun se naşte dintr-o colaborare perfec­tă. Dintr-un perfect spirit de echipă. Poate că şi filmul ar trebui gândit, pregătit, lucrat ca un spectacol. Sigur că e greu. În teatru există un colectiv permanent. Oamenii se cunosc, îşi cunosc limitele. La film, echipa se schimbă mereu. În film foarte puţini actori reuşesc să-şi impună personalitatea, pentru că acea personali­tate nu le este cunoscută. De obicei te laşi pe mâna unui regizor care nu te cunoaşte, şi deci nu ştie ce să scoată de la tine. Îţi cunoaşte doar carapacea, nu miezul. Dar dacă vrei să ajungi la momentul acela de adevăr, trebuie să scormoneşti în sufletul actorului, să-i afli toate cutele, tot ce poate da. Dar cum să ajungi la această cunoaş­tere, dacă-I distribui pentru că l-ai văzut într-o poză care poate spune cel mult că el corespunde tipului uman de care ai nevoie. Cum? Când greul începe abia de la tipul uman încolo?
     
     Dar ce e de făcut cu o actriţă ca dumneavoastră care nu se lasă închisă într-un tip anume?     
     Nu ştiu. Probabil s-ar pune problema de încredere reciprocă. Din moment ce crezi în mine ca actor, şi eu cred în dum­neata ca regizor, se poate colabora, şi e bine. Fără încredere nu pot lucra. Ne­încrederea mă inhibă îngrozitor. Sigur, dacă mă arunci în apă înot. Nu mă înec. Vreau să spun, scot eu rolul acela la capăt, dar rezultatul este cu totul altceva decât ar fi putut să fie... Cel mai frumos lucru care s-a spus despre mine a fost într-o cronică. Era cam aşa: «o dansatoare fără picioare, o cântăreaţă fără glas, şi totuşi pe scenă cântă şi dansează...» Mi-a plăcut teribil acel: şi totuşi. Şi să ştiti că aşa e. Dacă trebuie, pot fi oricum. Face parte din mese­rie să pot fi oricum. Pot chiar să mă con­struiesc, să mă coafez, să-mi pun gene false, să mă retuşez, dar nu asta mă re­prezintă pe mine! Pot fi şi frumoasă dacă trebuie, dar nu asta...
     
     Acum aţi vorbit ca primăriţa din «Interviu»...     
     Normal. Este personajul care «mă lucrează» acum foarte tare. Şi-mi place. E un om adevărat, viu, am crezut şi cred în vorbele pe care le spune. Ştiţi că am cu­noscut-o. A venit la mine. Eram amândouă foarte emoţionate. Eu cel puţin tremuram toată.

     Dumneavoastră emoţionată? Nu a­veţi deloc aerul...
     Dar sunt foarte emotivă. Pentru că sunt timidă. De altfel nici nu pot să joc decât pe mare emoţie. Când intru în scenă, îmi creşte tensiunea. Dar nu scrieţi asta. Pe cine interesează dacă unui actor îi creşte sau nu tensiunea în scenă. Asta-i treaba lui. Ade­vărul este însă că fără emoţia asta care face să-mi sară tensiunea, am senzaţia că trişez.

     Spuneţi-mi care este preocuparea dumneavoastră de bază la ora actuală.
     Nu e interesant. Sunt lucrurile mărunte, de viaţă de zi cu zi. Cum o să joc mâine în deplasare, cum o să fac rolul din filmul lui Piţa...

     Vorbiţi de Profetul, aurul şi ardelenii. Ce rol jucaţi?
     Un personaj coiectiv.

     Un ce?!
     Este expresia regizorului. El mi-a spus: «o să joci un personaj colectiv», şi mie mi-a plăcut ideea. Suntem 5 din cele 15 neveste ale profetului. Un fel de Armata salvării. Am şi o tobiţă... Cred că pentru tobiţa asta fac eu rolul... Pe «şantier» mai am un rol într-un scenariu foarte interesant. Eu sunt «o pată de culoare». Dar nu vă pot spune mai mult, filmul e foarte la început...
     
     Personaj colectiv, pată de culoare, Mariana Mihuţ!
     Ştiti cum e cu petele astea de culoare? E ca atunci când ştii că poţi să sari 1,90 şi eşti pus să sari pârleazul. Dar e bine. Între­ţine.

     Atâta înţeIegere mă dezarmează. Dar îmi dă şi curaj. Curajul, de pildă, să vă rog, Mariana Mihuţ, ajutaţi-mă să fac un final frumos.
     «Noi cu brate ca oţelul, vom culege muşeţelul». De Fănuş Neagu. Şi mi se pare foarte frumos.
     
     Ce să facem? Cineva trebuie să culeagă şi muşeţelul. Chiar dacă cu gândul la o plantă mai zdravănă. Pentru că, dacă v-aş întreba acum ce vă doriţi mai tare şi mai tare pe lume, precis mi-aţi răspunde: un rol adevărat.     
     Există ceva peste adevăr?
     
     Eu cred că nu.
(Cinema nr. 5, mai 1977)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: diminetile unui baiat cuminte film, eva sîrbu, mariana mihut, pădurea spânzuraților film

Opinii: