REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Specialitatea lui: oamenii obişnuiţi


     Tăcut şi reflexiv, aducând în casete de filme şi pe  platourile de la Buftea ceva din atmosfera secretă a teatrelor în care şi-a început cariera, Alexandru Tatos a avut, cred, încă de la primul contact cu diecii şi pristavii noştri întru slujirea divinului cetăţean Lumière, convingerea că poate face ceva doar în măsura în care are mereu vie în minte experienţa căpătată în teatru şi mai ales cele două sfinte legi ale Thaliei: grija pentru viaţa multiplă a textului şi munca tenace cu actorul. Spre aceasta îI îndemnau atât observarea atentă a succeselor unui Ciulei sau Pintilie — regizori de teatru, care au adus în cinematografia noastră momente de stenică revelaţie — cât şi nevoia de a spune ceva, cu onestitate şi îndelungată chibzuire asupra forţelor proprii. Mai puţin bătăios decât Piţa, Veroiu, Daneliuc sau Vaeni, Tatos face totuşi parte din «valul» acestora, s-a bătut şi se bate şi el pe baricadele de mucava ale Buftei, dar îl însingurează poate tocmai constrângerile pe care şi le impune, ocuparea deliberată a unei poziţii secunde, dilematice şi enigmatice, izvorâtă sigur din convingerile căpătate în teatru. Primele texte pe care le-a descifrat cinematografic au fost în serialul Un august în flăcări şi cei care-şi mai amintesc de cele 6 episoade meşterite împreună cu Dan Piţa, au reţinut, cred, sobrietatea calmă a povestirii, reţinerea de la spectaculosul factice spre care i-ar fi putut îndemna urmărirea unui succes de tip comercial, mai ales că aveau la îndemână «pozitivi» şi «negativi» înarmaţi până-n dinţi, omoruri în munţi şi împuşcături aproape la fiecare replică. Echilibrată, repet, gândită pentru actori şi condusă cu discreţie, pelicula a avut succes, dar numai cei care-I cunoşteau foarte bine pe Tatos au întrezărit inaderenţa temperamentală a regizorului la astfel de subiecte, nevoia lui de a spune ceva despre oameni obişnuiţi, care se duc şi vin de la serviciu, trecând eventual pe la piaţă şi cum­părând câteva mere, visând pe bicicletă, uitând reşoul în priză şi reflectând la «măreţia» unui mic tiran administrativ, cu vilă şi automobil proprietate perso­nală, căruia îi şi spune în faţă ceea ce gândeste despre el, luptând pentru a face bine unor oameni ajunşi pe patul de spital, gândindu-se la ce-o să facă dacă-şi pierde pâinea — fiindcă asta urmăreşte «şeful», să-I dea afară refuzând ciubucul, căpătuiala, tranzacţia măruntă şi tot ceea ce l-ar întina, pro­pulsat continuu de nevoia de a face bine, de a fi om de omenie şi asa mai departe, erou fără statuie, anti-erou dacă vreţi, care vrea să respecte nu numai jurământul hippocratic, ci şi pe acela de om, care ştie ce-i viata fiindcă ştie ce-i moartea, cu care se luptă zil­nic, fiindcă-i medic într-un spital ne­însemnat din provincie şi «întunecata doamnă» îl chinuie ori de câte ori el apucă bisturiul şi-I manevrează în rana proaspătă ca o floare de sânge. În Mere roşiifiindcă acesta e filmul despre care vorbim — Tatos realizează cu mij­loace simple în aparenţă o discretă meditaţie asupra vieţii şi morţii, ceea ce s-a mai spus, la apariţia filmului pe ecrane, dar şi un act remarcabil de atestare artistică a ceea ce am numi, cu un termen poate impropriu, aparte­nenţa realului la realitate. Frumuseţea acestui film rezultă, cred, din faptul că realul conţinut aparţine realitătii, ceea ce nu-i o tautologie, fiindcă o meteahnă mai veche a filmului nostru de actualitate este tocmai senzaţia difi­cilă de realism străin de realitate, pe care o lasă ori de câte ori schematismul şi oficiosul îşi fac apariţia. Tatos mora­lizează discret, shakespearizează şi nu schillerizează, ca să folosesc una dintre disjuncţiile estetice fundamentale ale lui Karl Marx, lasă viaţa să-şi conţină toate contrariile, fără a «opera» dificul­tos în vederea extragerii cantitativiste a moralei subiectului dat. Încununarea acestui film cu Marele Premiu al «Cân­tării României» reprezintă atât o recu­noaştere a calităţilor regizorale şi ale textului (scenariul Ion Băieşu), cât şi o reafirmare a unei concepţii estetice caracteristice artei revoluţionare.
     Acum, Tatos are într-un stadiu de producţie avansat un nou film, tot de actualitate, o dramă a înstrăinării iscată dintr-un miraj al tinereţii, a cărei eroină îşi descoperă, după un periplu occiden­tal, adevărata casă şi adevăraţii prie­teni. Discreţia tratării regizorale, simpli­tatea povestirii în care actorii sunt invi­taţi să-şi afirme plenar vor face din acest film, al cărui scenariu este scris tot de aprigul «râde-trist» lon Băieşu, un succes pe măsura cerin­ţelor generosului nostru public. Mulţi vor fi felicitaţi, mulţi vor fi comparaţi cu actori celebri de aiurea, dar meritul principal va fi al discretului Tatos, al sensibilei şi elevatei sale distincţii artistice.
(Cinema 4, aprilie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, dan piţa, marcel parus, mere rosii film, un august in flacari serial

Opinii: