REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Somnul insulei


     Venind pe un teren mai mult decât saturat, mustind de învălmășeala pretențiilor metaforice a nu puține dintre producțiile cinematografului nostru post revoluționar, Mircea Veroiu era cât pe-aci să declanșeze, la conferința de presă, un adevărat război al retoricii. „Este Somnul insulei o parabolă sau nu? Și daca este, cum este?” etc. întrebarea nu ar avea prea mare importanță dacă obsesia sus - numitei figuri nu ar declanșa în cele din urmă, impulsuri distorsionante: nici meritele, nici erorile nu mai sunt văzute acolo unde se află, ci aiurea. Când discipolii lui Isus l-au întrebat de ce vorbește în parabole, acesta le-a răspuns: „Pentru că unora le este dat să cunoască împărăția cerurilor, iar altora nu... Iată de ce vorbesc în parabole: pentru că aceștia din urmă privesc fără să vadă și ascultă fără să audă, să înteleagă”. „Învățătură enigmatică, ce ține atât de dezvăluire, cât și de mister, parabola este, în fapt, un secret împărtășit”, spune istoricul Antoine de Baecque și definiția sa este seducătoare. Ficțiunile politice articulate pe scheletul utopiilor negative, cum sunt atâtea romane și filme contemporane, ni se înfătișează mai degrabă drept proiecție a unor spaime împărtășite nu a unui secret: includ aici romanul lui Bujor Nedelcovici „Al doilea mesager” și filmul inspirat de acesta, Somnul insulei, cu care Mircea Veroiu revine la locul știut, de nimeni ocupat. Sufocată de straturile concentrice ale ororii deghizate în normalitate, „insula natală” pe care se întoarce, după ani de exil, scriitorul Daniel Raynal este pe cale de a deveni un ţinut performant în materie de uniformizare a individualităților, de siluire a conștiintelor, cu rafinament și metodă. Dacă nu s-ar rosti ciudatul cuvânt „guvernatorul”, am putea crede că am plonjat în plin și blând realism: un decor numai bun să stârnască nostalgii, regăsirea prietenilor, a femeilor iubite. Impactul unor astfel de filme se hrănește tocmai din încărcătura lor realistă, din înșelătoarele amănunte ce țes un fel de cortină, de zdrențe ale normalității, dincolo de care se cască hăul. Traseul reinserării în viața din insulă este presărat cu detalii comune spulberate, ritmic, de altele halucinante, ca tot atâtea ochiuri ale unei uriașe plase nevăzute. Nu există altă scăpare pe insulă decăt „târgul cu călăii sau sinuciderea cu entuziasm”, pentru că „deasupra puterii se află o altă putere”. Scriitorul (Ovidiu Iuliu Moldovan) face târgul, dar acesta nu este decât antecamera morții. Cineast al „voinței de stil”, o voință guvernată însă de rigoarea inteligenței, astfel s-a impus Mircea Veroiu în cinematograful românesc. Nu întămplător, una dintre metaforele sale privilegiate încă din filmele studenției este cea a cercului, a figurii rotunde, a liniei ce nu se rătăcește. Am regăsit-o acum, amplificată dramatic: cercul este insula, spațiu izolat, pustiit; tot într-un cerc se înscrie și fragila pânză de păianjen evocată de personajul lui Marcel Iureș ca argument al vulnerabilității creației. Mirifica țesătură odată distrusă, „devine un ghem inform”. Cred că aici, în această zonă, ar fi trebuit să foreze mai intens cineastul, pentru a da de întreg zăcământul cinematografic. Raporturile speciale cu romanul lui Bujor Nedelcovici, carte pe care o cunoștea încă din manuscris, au redus din înălțimea unui zbor la care Mircea Veroiu are acces. O mai decisă intervenţie a regizorului - coscenarist în materia livrescă - i-ar fi adus, cred, foloase. Repetata descriere a „experimentului antifaustic” îngreunează respirația celei de a doua părți a filmului. Vina tragică a celor care „plătesc cu viața” neputința de a bănui „cum se navighează în apele puterii”, vină oricum sugerată de cineast, era de ajuns. Eroii erau pregătiți pentru moarte, pentru despărțire, căci într-acolo duceau refugiul în amintire al protagonistului, relația sa cu copilul căruia îi predă, într-un fel, ștafeta și tot vestitor de moarte era cinismul diafan al prietenului Jean Elby. Avem toate motivele să credem că, mai liber în depășirea pragurilor, a interdicțiilor conținute de fiecare carte, Mircea Veroiu va fi pe deplin el însuși în filmul pe care îi dorim din inimă să-l poată realiza: Craii de Curte Veche.
 
 
(Adevărul, 4 iunie 1994)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bujor nedelcovici, cronica de film, magda mihailescu, mircea veroiu, somnul insulei

Opinii: