Într-un anume feI „singur de cart” este și autorul, regizorul Tudor Mărăscu, singur cu filmele saIe, trei la număr (Bună seara, Irina și Învingătorul erau primele două) care și-au făcut prin ele înseIe un drum în lume, nezgomotos dispuse parcă să aștepte privirile interesate și nu să le cheme într-un chip sau altul. Om al scenei — prin formația sa inițială — venind, deci, dintr-un spațiu în care niciodată nu este prea târziu pentru a lua lucrurile de la capăt, Tudor Mărăscu are vocația discreției elegante și a răbdării neostentative. Dificultatea de a-l integra unei generații căreia îi aparține prin vârstă ține mai mult de anumite inerții ale criticii decât de o imposibilitate obiectivă. Oricum, drumul cinematografic al regizorului, atât cât se întinde el până acum, este limpede că nu aparține întâmplării, atâta timp cât toate cele trei filme ale sale pot fi subsumate unei idei esențiale: probarea rezistenței umane în fața încercărilor dramatice ale vieții, a capacității de regenerare morală, a șanselor individului de a se regăsi pe sine însuși în mijlocul colectivității. În această ordine, Singur de cart poate fi și un răspuns dat întrebărilor Învingătorului, eroul părăsit în ceasul confruntărilor cu propriul său eșec. Este limpede că pe autor nu-l interesează limita maladivă a degringoladei, ci recâștigarea unui prag al încrederii omului în sine însuși. „Învins” și el, într-o clipă nefastă (un tragic accident), protagonistul recentului film străbate calea anevoioasă a eliberării din strânsoarea obsesiilor lui „cum a fost cu putință?” „De aici, să pleci direct acasă” îi spune eroului, la terminarea detenției, un glas oarecare, dar acest „acasă” nu înseamnă o simplă adresă, ușor de regăsit, ci reintegrarea în ritmurile firești ale vieții cu demnitate, refuzând refugiul programatic în carcasa solitudinii, dar și fără entuziasme facile. Pavel — acesta este numele protagonistului — iese în întâmpinarea micilor prilejuri ale comunicării sensibile cu cei din jur — întâlnirea cu o femeie marcată și ea de suferință, compania celor doi bătrâni, unul visător îndărătnic, altul un lucid îngăduitor — dar observă și derizoriul iluziilor prelungite: evadarea vârstnicului său prieten în călătorii imaginare este semnificată de o punte marinărească, improvizată, vai, pe terasa unde se bat, gospodărește, covoarele. Vulnerabil prin memoria încă puternică a dramei (construcțiile mari apar strivitoare, obiectele obișnuite — fără rost) eroul este, în același timp, puternic prin neatinsa rezervă de generozitate și de așteptare a binelui. Curajul cu care încearcă — până la marginea riscului — să saIveze viața unui semen, în final, energia cu care sfidează indiferența unora sunt ale unui om care și-a răspuns, în sinea sa, multor întrebări. Acesta este și adevărul care ne lasă să i-l citim, în duritatea chipului colțos, interpretul, actorul Dragoș Pâslaru. O întâlnire de mai lungă durată — decât cele din ultima vreme cu Irina Petrescu este un nesfârșit prilej de bucurie, căci nesfârșit este și talentul actriței de a descoperi noi chipuri ale frumuseții maturității, chiar și atunci când — precum în filmul de față — ea, maturitatea, se lasă cutreierată de un mic cinism mascat cu grație. Un rol-mănușă pentru Vasile Nițulescu, unul dintre puținii actori ce mai știu lecția patetismului. Din nou, pe genericul unui film, în calitate de autor al muzicii, Dinu Petrescu compune o partitură ce însoțește, proteguitor, gândurile nemărturisite ale eroului și care, alături de imaginea lui Valentin Ducaru, estompează uneIe accente retorice ale scenariului (semnat de Lazăr Fulga, împreună cu regizorul).