REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



SINE IRA E STUDIO în confruntare, Baltagul


     Între autorul filmului Baltagul şi cronicarii care au vorbit de această lucrare a avut loc un schimb de replici de o regretabilă lipsă de urbanitate. Bineînțeles, mă refer la discuțiile orale, la conferințele de presă. Căci articolele scrise păstrau o ținută civilizată. În schimb, riposta lui Mircea Mureşan în „Contemporanul” este o bogată colecție de insulte. Nu le reproduc, căci „România literară” a avut grijă să ne dea o lungă listă. Mă mărginesc să citez o singură apreciere injurioasă pe care „România literară” n-a semnalat-o, şi care le depăşeşte pe toate în gravitate. Citez: „Generatoare trebuie să fi fost complexele de neîmplinire intelectuală... la cronicarii de cinema cu spaţiu de tipar la îndemină”. Adică aceşti confrați simțeau în sufletul lor un dezagreabil complex de inferioritate intelectuală, care „genera” reacții de compensație şi revanşă. Atunci își răzbunau inferioritatea atacând prin presă filmul Baltagul. Iar mai la vale: „Pentru câţiva astfel de cronicari, teribilele complexe le-a stârnit romanul, litera misterioasă a cărţii”. Aşadar, din pricina acelei inferiorități intelectuale, din care cauză nu erau capabili să priceapă romanul, cronicarii au fost cuprinşi de spaimă. Citez: „tentativa de a face un film a devenit o spaimă”. Urmează dezvoltarea acestei insulte. Citez: „Incomensurabile cantități de risc, tabuuri vulnerate, monumente deteriorate, şi câte alte angoase”. Din fericire, caracterul incomprehensibil al acestei fraze anulează orice sens injurios.
     Mai mulți cronicari (de la „Scânteia Tineretului”, de la „Contemporanul”, de la „Tribuna”) semnalează ca o greşeală de logică faptul că în film ucigaşul e ucis de fiul lui Lipan. Greşeala aici nu e de a se fi depărtat de Sadoveanu, căci ecranizatorul are dreptul să ecranizeze cum vrea, dacă lucrurile se potrivesc (sau uneori dacă se potrivesc încă mai bine decât în opera ecranizată). Reproşul e de a păcătui, cum foarte bine spune C. Căliman, împotriva „logicii faptelor”. Actul tânărului Gheorghiță e ilogic. E absurd să păleşti cu baltagul pe Bogza când acesta tocmai îşi mărturisise deja crima, în fața mulțimii, prin atitudinea lui incoerentă, violentă, speriată şi prin o mulțime de cuvinte suspecte. Mai ales că mai de mult lumea îi bănuia pe cei doi chiaburi. Iar lovitura de grație pe care Gheorghiță şi cu maică-sa o pregăteau ucigaşului era apariția neaşteptată, coşmarescă a câinelui lui Lipan. În roman, agresorul e Bogza nu Gheorghiță. Toți cronicarii au semnalat în film această absurditate de psihoIogie. Ca să se apere, Mureşan acuză pe critici că n-au citit romanul şi arată, cu citate, că Gheorghiță încă de la început hotărîse să-I ucidă pe ucigaşul lui taică-său. Aici, Mureşan face ceva care m-a surprins. Ceva de care nu l-aş fi crezut capabil. Iată citatul: „Flăcăul avea de mai înainte hotărât cum să facă (s.m.)... Împuns de un alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului în frunte, Calistrat Bogza şovăi. Câinele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”.
     S-ar crede deci că, în roman, feciorul mortului „avea de mai înainte hotărât cum să facă”, adică cum să-l ucidă pe ucigaş. Aici însă intervine o mică scamatorie. Căci cu totul altceva „flăcăul de mai înainte hotărâse să facă”. În roman, cuvintele care urmează după această frază nu sunt cele reproduse de Mureşan, ci cu totul altele. Iată citatul complet, fără trunchieri:
„Gheorghiță! dă drumul câinelui! (strigă maică-sa). Flăcăul avea de mai înainte hotărât cum să facă (adică cum să dea drumul câinelui; adică cum să se ducă la cotlonul şurii, să dezlege din lanț câinele, şi să-i dea drumul asupra lui Bogza, n.n.) Se încurca însă în lanţug, în cotIonul şurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu (pe Gheorghiță şi deci şi pe câine, pe care îl recunoscu, n.n.) şi se prăvăli pe o coastă asupra lui (asupra lui Gheorghiță şi a câinelui) Atunci câinele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi sugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanțul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului”.
     Aşadar asta avea Gheorghiță pregătit dinainte să facă. Să dea drumul câinelui. Să aranjeze această senzațională intrare în scenă a unui personaj care fusese martor la omor. Asta a descris Sadoveanu. Dar prin trucajul citatelor Mureşan pune în seama lui Sadoveanu ideea că Gheorghiță mai dinainte hotărâse să-l omoare pe ucigaşul tatălui său.
     Asta îmi aduce aminte de colegul meu T. Stănescu de la „Scânteia Tineretului”, un tânăr inteligent, cultivat şi talentat, pe care Mureşan îl numeşte „pedestru” şi agramat, acuzându-l că vorbeşte ca un semidoct şi confundă cuvintele, de pildă, prestidigitator cu trişor. Interesantă, ironică acuzație. Prestidigitator, scamator, trişor sunt noțiuni foarte înrudite. Nu-i nici o greşeală să le foloseşti unul în locul altuia. De pildă acelei mici operații cu citatele trucate reprodusă mai sus, oare nu i se potrivesc deopotrivă de bine cuvintele scamatorie şi trişerie? Desigur, există persoane care comit confuzii grave, ca de pildă: conjectură—conjunctură, prejudecată— prejudiciu, adineaori—odinioară, alean—alinare. Vă pot da un exemplu chiar din articolul lui Mircea Mureşan. Citez: „Finalitatea era fatal previzibilă: eşecul”. D-sa confundă cuvântul finalitate, care înseamnă raportul dintre mijloc şi scop, cu substantivul sfârşit, deznodământ, finalul poveştii.
     Ceea ce m-a surprins cel mai mult în această dezbatere a fost un fapt care nu e de loc spre onoarea coIegilor mei cronicari, anume că nici unul din aceşti colegi nu a semnalat cusurul capital al ecranizării lui Mureşan. În film nu figurează acea minuțioasă, migăloasă, perfidă, ipocrită, iscusită campanie a Vitoriei şi prietenei sale Maria pentru a insinua printre oamenii din sat suspiciunea împotriva celor doi ucigaşi, precum şi pentru a trage de limbă pe soţiile acestora. Aceste situaţii de psihologie poliţistă sunt magistral arătate în roman. Ba chiar sunt tratate aproape cinematografic, adică gata decupate. E grav din partea criticilor de a nu fi observat o lipsă atât de bătătoare la ochi.
     Aci intervin câteva fapte în onoarea lui Mureşan. Întrebat de mine, el mi-a explicat că absenţa acelor secvenţe poliţiste nu fusese o scăpare din vedere, ci omisiune voită, ba hotărâtă după îndelungi ezitări. Portetul pe care el voia să-l facă Vitoriei era acela de iluminat, de justiţiar cu vedere extralucidă, păşind înainte parcă mânat de o stea, cu o certitudine de profet. Dacă (spunea Mureşan), ar fi introdus episoadele de roman poliţist, asta ar fi dăunat purităţii portretului. Înţeleg şi stimez aceste socoteli de artist. Vitoria, în romanul lui Sadoveanu, este şi asta. Dar nu cred că aspectul celălalt, adică cercetările detective, ar fi întinat puritatea figurii Vitoriei. Cele două însuşiri de caracter dârzenia de iluminat şi abilitatea de anchetator nu sunt incompatibile. Ceva mai mult: tenacitatea cu care eroina cutreiera, din sat în sat, o ţară întreagă, acest gen de tenacitate este o însuşire pe care un detectiv trebuie să o aibă înainte de oricare alta. Mureşan e în acord cu Sadoveanu când acordă acestei dârzenii de iluminat o importanţă mai mare decât dârzeniei de judecător de instrucţie. Dar „mai mare” nu înseamnă „exclusivă”.
     Ca să flm complet obiectivi, vom recunoaşte că omisiunea părţii poliţiste din povestea lui Sadoveanu este, într-o privinţă, un merit în onoarea lui Mureşan. Merit pentru că e un act de curaj. Curaj, fiindcă asta îngreuna considerabil sarcina artistică. Deci, dacă reuşea s-o ducă la bun sfârşit, ar fi fost o inovaţie faţă de povestea lui Sadoveanu, o inovaţie în bine, şi nu în rău. Personajul devenea mai puţin complex, dar în schimb de o încă mai mare nobleţe. În Ioc de a reuşi prin şiretenie şi capcane ticluite, reuşita Vitoriei s-ar fi sprijinit numai pe inteligenţă, pe felul corect cum ea înţelegea, cum interpreta faptele, oricât de mici, pe care hazardul i le ivea în cale. Dintr-un fapt brut să faci un tâlc (un „semn”, cum foarte just le numeşte Mureşan), asta e cea mai înaltă şi nobilă faptă de inteligenţă. Dacă Mureşan înmulţea aceste fapte, aceste „semne”, aceste momente de inteligenţă revelatoare, atunci într-adevăr nu mai era nevoie de partea, desigur ceva mai vulgară, de roman polițist. Asta visa să facă Mureşan. Şi pentru asta el merită stimă şi laudă. Din nefericire, această sarcină grea el nu a împlinit-o. Dar asta nu justifică nici un blam. Ceva atât de greu nu dezonorează pe cel care eşuează.
     Unii din critici au comis o gravă greşeală de ţinută atunci când au vorbit în termeni aproape insultători de Margarita Lozano, actriţă spaniolă (italiană, după părerea personală a unora din cronicarii noştri). Desigur, e omenească supărarea că o artistă străină a fost socotită a juca mai bine un rol aşa de românesc ca acel al Vitoriei. Poate că dacă el i-ar fi fost încredinţat unei actriţe indigene, ar fi fost tot atât de bine interpretat. Da. Dacă. Dar felul extraordinar cum a jucat Margarita Lozano nu este un „dacă". Este un fapt împlinit. Pe care nu îl putem nici ignora, nici, cu atât mai puţin, defăima.      Dacă am începe să ne supărăm ori de câte ori un actor străin joacă bine într-un film românesc, ar însemna că combatem principiul însuşi al co-producţiei, principiu stimabil din punct de vedere artistic şi al progresului în frumuseţe. De altfel Margarita Lozano este o actriţă de mare renume; rolul ei în filmul Jurnalul unei schizofrenice face, la ora actuală, senzaţie.
     În concluzie, aceste întâmplări au avut meritul de a ne face mai atenţi asupra celor două datorii fundamentale ale criticii: urbanitatea în ton şi onestitatea în procedee. Nu este cinstit, deci nu e permis a se folosi adjective de laudă sau de blam decât fondate pe fapte limpede descrise. De pildă, nu sunt permise fraze ca acestea (le culeg din chiar materialele pe care le am în faţă) „Imaginea de ansamblu a filmului rămâne, însă, impersonală”. Şi punct! Sau: filmul „pare rupt dintr-un western”. Și punct! Sau: „Am consemnat aceste câteva deficienţe, din mult mai multe”… Şi punct! Aceste mici dezaprobări aruncate în treacăt şi lăsate nedovedite ar trebui să dispară din obiceiurile publicisticii noastre. Și asta, implicit, face inutilă folosirea de înţepături personale. După cum criticul are datoria să sprijine toate aprecierile sale pe fapte, tot astfel regizorul are datoria să ţină seama de aceste serioase observaţiuni. În felul acesta vor putea dispărea regretabilele ieşiri lipsite de curtoazie.
 
 
(Contemporanul, 5 decembrie 1969)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: baltagul, cronica de film, d.i. suchianu, mircea muresan

Opinii: