REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Silvia Popovici – „Noi trăim clipa…”


— Nu ştiu dacă realizezi cât de mult te-ai schimbat de la fetişcana romantică din La mere până azi, la Gioconda... sau Serata...
— Dar e normal. Nu mai pot fi ca acum 15 ani.
— Sunt schimbări şi schimbări. Aceea de care vorbesc e foarte „în bine”.
— Nicio schimbare nu ţine, cred, numai de noi. N-aş putea vorbi despre evoluţia mea, fără să spun că ea a fost marcată de fiecare personalitate pe lângă care am trecut — sau care a trecut pe lângă mine — de tot ce s-a întâmplat în jurul meu, de toate mişcările vieţii noastre... În copilărie, ba chiar şi în adolescenţă, mă credeam o neadaptabilă, o înstrăinată. Trăiam într-o lume numai a mea, plină de probleme pe care le credeam numai ale mele. De fapt, cred că eram doar mai egoistă,.. Temperamental, poate aş fi fost o romantică (pentru că vorbeai de La mere). Dar tot ce mi s-a întâmplat după, toate acele întâlniri cu oameni marcanţi, cu personalităţi, probabil mai puternice decât a mea, m-au maturizat în altă direcţie. Mai amplu, mai complet... Poate că şi rolurile pe care le-am jucat — cele mai multe au fost „eroine” — şi-au pus pecetea asupra evoluţiei mele. Dar uite ce ciudat: deşi erau mai toate, ca orice eroine, fiinţe de mare ardoare sentimentală, nu m-au sentimentalizat, ci m-au împlinit...
— Ai jucat atât de mult şi roluri atât de diverse, încât cred că a devenit foarte greu să ţi se stabilească un gen.
— Nici nu ştiu dacă e important să porţi o etichetă. Ştiu însă că ader la genuI de actor-interpret, nu de actor-exponat. Nu-mi plac frumoşii şi frumoasele. N-am mare încredere în frumuseţe. Deşi „se poartă”, e apreciată, e căutată, n-o consider strict necesară pentru un actor. Un actor trebuie să trăiască prin el însuşi, prin personalitatea lui, prin ceea ce are de spus... Aş fi în stare să văd de dimineaţă până seara filme cu Ingrid Bergman, Katharine Hepburn, Audrey Hepburn, Geraldine Page, Julie Christie, exact pentru că le consider actriţe adevărate, de trăire, de adâncime, şi nu fabricate prin publicitate.
— Întâmplător ele sunt şi frumoase...
— Dar puteau şi să nu fie. Şi pe urmă nici nu sunt frumoase în sensul obişnuit al cuvântului, ci prin harul lor.
— Prin talent, adică...
— Alţii îi spun „foc sacru”... Nu ştiu ce e. Este, poate, acea permanentă acumulare care se cere la un moment dat descătuşată. Este, poate, o nevoie de a te     cheltui… Meseria — nu-mi place să-i spun aşa, dar n-am cum altfel — noastră se face din mai multe cauze, dar cel puţin două sunt esenţiale: dintr-o mare nevoie de a te arăta, de a trăi în văzul Iumii (şi de aici se nasc stelele, vedetele) sau dintr-o necesitate imperioasă de a te manifesta plenar, de a te descătuşa, de a te cheltui. Eu, spre bine dar şi spre rău, fac parte din această a doua categorie…
— De ce: „şi spre rău”?
— Pentru că la mine puterea de acumulare e atât de mare, încât cred că aş muri dacă n-aş juca. Şi nu fac o figură de stil când spun „aş muri”. Sunt fizic bolnavă atunci când mi se întâmplă să nu joc. Şi nu pot pune nimic în loc. Orice altă activitate, acum mi se pare prea puţin. Respectând, cu toată maturitatea la care am ajuns, toate meseriile, toate activităţile, pentru mine nu există decât una singură, una singură mă împlineşte, îmi aparţine — sau îi aparţin, ştiu eu... Şi dacă cel puţin ar fi o meserie comodă.
— Mulţi chiar sunt convinşi că este o meserie comodă. În orice caz, plăcută.
— Ştiu. Înveţi un rol, ieşi pe scenă, îl debitezi şi mai eşti şi aplaudat... Dar cu cât efort — care nu trebuie să — care nu trebuie să se vadă — câte sentimente — care nu sunt întotdeauna ale tale dar trebuie să le descoperi în tine, care eşti unul singur şi nici asta nu e bine să se vadă, nu e bine să te vezi tu, ci el, personajul, de fiecare dată altul şi de fiecare dată scos din tine. Odată cu nervii tăi... N-aş vrea să am aerul că mă plâng. Nu poţi cârti împotriva a ceva ce te ţine în viaţă, oricât ar fi să te coste. Vroiam doar să spun că nu e o meserie uşoară cum pare la prima vedere. Şi poate că vroiam să mai pledez o dată pentru ideea actorului ca element al creaţiei şi nu ca executant al unor comenzi. Nu-mi p!ace ideea de executant şi pentru că ea presupune o placiditate cu care nu pot fi de acord. E adevărat că el, actorul, nu-şi pune în circulaţie ideile proprii, ci e limitat la rolul de a transmite ideile autorului şi regizorului. Dar pentru ca să transmiţi nişte idei, trebuie mai întâi să le recepţionezi, să devină ale tale. Mai mult: să le adânceşti, să le duci mai de parte. La Serata aveam uneori senzaţia că dacă Malvina Urşianu n-ar fi gândit toate acele imagini, vorbe, situaţii, ele ar fi ţâşnit din mine în momentul în care le jucam. Senzaţia că le-aş fi putut gândi şi eu. De altfel, întotdeauna încerc să fac priză cu regizoruI, să fiu pe aceeaşi lungime de undă, pentru că am nevoie de sentimentul că ceea ce joc izvorăşte din mine.
— Vorbeai despre actriţele „făcute” prin publicitate. Chiar crezi că publicitatea e în stare să facă un actor? Şi de fapt, ce crezi despre publicitate?
— Să-I lanseze, poate... Dar nu-i poate determina valoarea... De altfel mi se pare nedrept să atragi atenţia asupra unei personalităţi dintr-un domeniu mai mult decât asupra alteia, care acţionează într-un mediu mai puţin spectacular, dar nu mai puţin profund pentru asta. Şi totuşi aşa se întâmplă. Infinit mai multă lume ştie cine e — să zicem — Dan Spătaru decât... Marin Preda. E o ciudăţenie, şi o nedreptate, trebuie să recunoaştem. Dar poate că e şi o compensaţie. Viaţa unui actor — ca actor — e foarte scurtă şi nu lasă după ea decât cel mult nişte biografii pe care din când în când le mai cercetează.unii fanatici. Un scriitor trăieşte prin opera lui, peste timp. Noi trăim clipa. Poate aşa se explică nevoia de a fi cel puţin prezenţi, intens prezenţi, în „clipa noastră”, poate aşa se explică atenţia mai specială care ni se acordă uneori. Pe mine însă mă interesează numai acea publicitate care se apleacă asupra unui actor dintr-un interes pur profesional.
— Nu e pentru prima dată când am în faţă o listă lungă de roluri în teatru şi una foarte modestă, de filme...
— Nu numărul contează, ci importanţa rolurilor şi puterea lor de a persista în memorie. Eu cred că am avut totuşi noroc, pentru că am interpretat roluri de compoziţie. După ce la început am jucat eroine de vârsta mea, de la La mere până la Ora H, trecând prin Furtuna, a urmat Darclée, un fel de marathon de compoziţie. Mai multe vârste — niciuna nu-mi aparţinea în afară de tinereţe care nu-mi folosea de loc în acel film — nemaivorbind de rolurile din opere. De la eroine wagneriene până la patetica Alma Mater, de la dramatica Tosca, până la tragica Margareta a lui Faust. Darclée a fost o încercare dură, dar şi o experienţă care m-a maturizat. Pe urma cele două roluri în Dragoste lungă de-o seară şi Omul de lângă tine, pe care tot în categoria „compoziţii” le-aş trece, pentru că sentimentele acelor personaje nu-mi aparţineau. Apoi Gioconda... Şi iar nu aveam vârsta eroinei. Trebuia să fiu matură, dar frumos matură. Malvina ţinea ca obrazul să fie pur şi nealterat de ani, dar dincolo de eI să se ascundă un temperament matur, o putere de trăire fantastică, egalată doar de forţa de disimulare a sentimentelor. Pe urmă Serata, într-un fel apropiat de Gioconda... dar puţin pe invers: aparent Alexandra e o fată însingurată în urâţenia ei, sub care ascunde însă o mare forţă şi o dorinţă de a comunica şi de a fi acceptată de ceilalţi.
— Urâţenia Alexandrei este însă de o asemenea puritate austeră încât atinge frumuseţea Irinei din Gioconda...
— Puritatea nu ţine de nişte linii ale obrazului, Ştiu că mi se schimbă chipul de la un rol la altul. Mi se transformă muşchii obrazului fară să-mi dau seama. Pentru că el, chipuI, ia, cred, forma dinlăuntru a personajului. Cât despre frumuseţe... Eu am început prin a fi o fată urâtă cu care regizorii nu prea ştiau ce să facă şi atunci o puneau să joace în travesti flăcăiandri cu mustăcioară. Nici acum nu sunt frumoasă.
— Dar poţi fi în funcţie de rol, pe scenă sau în film. Adică exact acolo unde şi când trebuie să fie frumoasă o actriţă. Dacă e actriţă...
(Cinema nr. 5, mai 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, silvia popovici

Opinii: