La rece vorbind,
Vară sentimentală (regia:
Francisc Munteanu, scenariul: Vasile Băran) reprezintă, cu deosebită limpezime, o categorie de filme care continuă să prolifereze, deşi nu cred că cineva ar putea numi, din destul de numeroasele titluri, măcar unul singur merituos. De fapt, filmele respectivei categorii sunt interşanjabile, seamănă leit între ele, seamănă în poveste, în personaje, în morală, în tonalitate, par făcute conform aceleiaşi reţete, neclintite în ideea unei anumite utilitaţi... Senzaţia finală, după ce vezi câte un produs din respectiva categorie e, dacă nu de film programat la calculator, atunci de film care se face singur. Despre ce e vorba? Despre acelaşi lucru: problematica rurală abordată cu buna-intenţie a „exemplarităţii”, dar rezolvată mereu pe o cale nerealistă, condusă pe o pistă falsă, neducând nicăieri, decât, pe alocuri, la reflexe de comedie, mai mult sau mai puţin lirică... Se ştie, e vechi păcatul, şi nu această
Vară sentimentală e prima vinovată...
Schema şi schela sunt aceleaşi: un inginer tinerel vine la o cooperativă în care lucrurile merg, desigur, bine, dar el le va face să meargă şi mai bine. Întotdeauna, casa agronomului nu e încă gata, dar întotdeauna „se gată” în cadrul filmului; în acelaşi cadru se rezolvă nu numai capitale probleme de producţie, dar şi un număr considerabil de probleme sentimentale, familiale, matrimoniale şi se înţelege că toţi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar, până atunci, inginerul nou-venit face minuni pe bază de muncă voluntară şi de iniţiativă proprie — aduce apă, aduce curent electric, adânceşte brazda, reuşeşte să demonstreze că „natura facit saltus”... Inexplicabil, tocmai din aceste filme lipseşte natura, lipseşte preocuparea de a exploata peisajul, de a contura spaţiul cinematografic; toate par turnate în unul şi acelaşi sat nedefinit, lipsit de culoare locală.
Evident, portretul-robot al genului se nuanţează de la caz la caz. În cazul acesta, inginerul vine cu farmecul bonom al lui
Emil Hossu, la volanul unui Oltcit, tânăr şi liber şi hotărât „să prindă rădăcini”, alături de prima subalternă care-i iese în cale: tânără şi liberă şi tehniciană agricolă, pe cât de micuţă pe atât de cocheţică (Vogue? Burda? Quelle?) şi de pusă pe rele. Inginerul, deşi o anunţă pe fată din prima clipă să coboare de pe tocuri şi să aibă, cât ţine campania, nu manichiură, ci pământ sub unghii, se dovedeşte, la o adică, destul de sperios, gata s-o ia la fugă când ea, la margine de lan, pe când inspectau împreună terenurile, îşi dă jos jacheţica fiindu-i cald, şi nu „ca să-şi arate calităţile”, cum recunoaşte el că a crezut pentru o clipă. „Calităţile unei femei se ghicesc, nu se arată”, îl pune ea la punct, şi din acest duel poate că n-ar fi ieşit nimic, dacă, la instalarea lui în casa nouă, după ce ea îi spălase ferestrele şi după ce, la cină, se fac „pertú”, lumânarea nu s-ar fi stins singură, după modelul celebrei romanţe...
În parametrii daţi, e de consemnat efortul realizatorilor de a încerca să respire şi prin plămânii proprii. De a introduce şi replici mai isteţe, şi poante, şi detalii notabile. Sau de a pune în mişcare o echipă de interpreţi de primă mână (
Gheorghe Dinică,
Marin Moraru,
Stela Popescu,
Gheorghe Cozorici,
Florina Cercel şi alţii), luptând să transforme artificialitatea funciară într-o sentenţiozitate hâtră.
La filmele genului amintit nu se pune problema „scriiturii”. Nu e vorba de un stil al imaginii, vizând o anumită atmosferă, ci pur şi simplu de un scris citeţ, încercând să comunice, fără greşeli de ortografie, că universul e un orăşel al copiilor, că orizontul se întinde până în vârful nasului şi că viaţa e un tobogan pe care toată lumea alunecă în sus!
Care scriitor (clasic) spunea că „bunele sentimente nu fac literatură”? La fel şi în cinema, fie iarnă, fie vară.
