Lipsesc caii. Aceasta este prima senzaţie la citirea scenariului «Sfânta Tereza şi diavolii». Există cei doi bărbaţi prieteni, luptători neînfrânţi, există iubirea imposibilă, există vieţuirea calmă la limita cu moartea. Dar lipsesc caii. Pentru că viitorul film al scenaristului şi regizorului Francisc Munteanu şi al operatorului Nicolae Girardi este un film de război, război în care caii rămân doar o amintire; tot locul e ocupat de bărbaţi, de duşmănii între bărbaţi, de prietenii între bărbaţi, de puţină dragoste şi de moarte.
— Este al 10-lea film al meu şi al 5-lea legat de acest subiect, care include şi o bună parte din literatura mea, războiul — ne-a spus Francisc Munteanu. Acest film îl situez undeva între
Tunelul, La patru paşi de infinit şi
Cerul începe de la etajul III; el va spune — sper — ceva ce atunci nu s-a putut spune încă, sau poate n-am avut eu ştiinţa să spun.
Încerc să fac, dintr-un film epic, un poem închinat prieteniei. şi, bineînţeles, dragostei. Am căutat pentru aceasta, să reduc tot ce a fost stufos în celelalte filme, am eliminat chiar o mulţime de figuri şi de fapte, rămânând doar la trei personaje. Cât despre interpreţi, pe lon Dichiseanu îl ştim cu toţii, pe Peter Paulhoffer îl bănuim,iar Reka Nagy sper să fie o surpriză.
— Vrem «un film color fără culoare» a adăugat Nicolae Girardi. Intenţia este de a prinde pe peliculă exact ceea ce se vede cu ochiul liber; pe alocuri, unde natura pare exagerată, vom interveni chiar, ca să eliminăm şocul vizual.
— Spuneţi-mi, Francisc Munteanu, de ce în toate filmele dumneavoastră de război, războiul se află întotdeauna undeva în spate, dincolo de acţiune?
— Pentru simplul motiv că aşa l-am trăit eu, că aceasta este experienţa mea de viaţă. Deşi am fost prizonier, nu am fost nici măcar o singură zi militar activ, în uniformă. Am trecut întotdeauna «pe lângă». Pentru mine războiul a fost întotdeauna un fundal, un decor, care m-a urmărit foarte mult timp.
— Ne-am obişnuit să întâlnim în filmele dumneavoastră un cuplu tânăr: o fată şi un băiat. De data aceasta, «cei doi apostoli» s-au făcut trei.
— Până acum erau El şi Ea; acum — dacă doriţi o formulă sunt El, El şi Ea. În ultimă instanţă, povestea se reduce tot la El şi Ea.
Pentru a lăsa personajele să trăiască din plin evenimentele la care participă, am încercat să nu le îngreunăm cu nişte ample şi complete biografii. Le-am înzestrat doar cu datele strict necesare pentru a le contura, pentru a le face verosimile în acţiune. De altfel, dacă vă interesează acest amănunt, întâmplarea de la care am pornit este o întâmplare adevărată, citată în volumul «România în războiul antihitlerist».
— De ce, în finalul filmului, săriţi peste timp, raportând acţiunea la prezent?
— În primul rând, pentru că, deşi filmul se petrece în anii '44, eu îl socotesc perfect contemporan, datorită ideilor pe care le poartă — ideea de demnitate umană şi naţională, amintirea spiritului de sacrificiu investit pentru susţinerea prestigiului ţării noastre. Prezentul nu apare însă numai în final, ci şi în deschiderea filmului, alcătuindu-i un fel de coperţi. Am simţit nevoia acestor coperţi pentru a preciza dimensiunea reală a povestirii.Prin ele, am căutat să dau perspectiva timpului, necesară acestui tip de subiect, care nu se poate evalua just decât de la o distanţă revalorizatoare, adică această distanţă pe care, vrând-nevrând, timpul o creează.
