Autoarea, Malvina Urşianu, faţă în faţă cu criticii: Mircea Alexandrescu, Călin Căliman, Adina Darian, Florica Ichim, Al. Racoviceanu, Eva Sîrbu, D.I. Suchianu
Mircea Alexandrescu: Ne bucurăm că putem continua ceea ce am dori să devină o nouă tradiţie a revistei noastre: confruntările directe dintre critică şi autorii filmelor, cu prilejul premierei.
Serata este lucrarea unei autoare mereu prezentă în eseurile criticii. Este totodată un film a cărui temă, ale cărui rezonanţe social-politice, al cărui subiect inspirat dintr-un moment capital al istoriei naţionale ne îndreptăţeşte şi mai mult să recurgem la această modalitate.
Malvina Urşianu: Am făcut acest film dintr-o necesitate interioară. Este o temă pe care nu am tratat-o la vremea ei şi a cărei lipsă — poate pretenţios spus «din filmografia» mea, dar din viaţa mea — o resimţeam.
Florica Ichim: Indiscutabil, filmul are o calitate — recunoaştem în el «tuşeul» regizoarei. În ultimii ani, producţia noastră, cu foarte puţine excepţii, a fost anonimă. De data aceasta filmul o reprezintă efectiv pe autoare şi în ceea ce el are izbutit şi în slăbiciunile sale. Filmul reprezintă deci un moment de personalitate. El probează ceea ce aş numi «o cultură a meseriei cinematografice», adică profesionalism. Nu am mai văzut, în acest film, încadraturi dezordonate, o lumină neutră sau oarecare, dimpotrivă, există un unghi studiat în fiecare cadru, o intenţie în fiecare tăietură de montaj. Aici, în acest profesionalism, am descoperit însă şi una din slăbiciunile filmului — când pentru anumite frumuseţi ale cadrului mai pierdem un moment din ritmul filmului. Mă gândesc, de pildă, la mantia prelinsă pe iarbă a cântăreţei germane, care ne răpeşte ceva din respiraţia şi tensiunea acelui moment din final.
Malvina Urşianu: Aţi perceput detaliul ca fiind exploatat plastic, în sine? Eu l-am conceput ca pe un drapel căzut.
Eva Sîrbu: Mie îmi place acea mantie şi prelingerea ei pe iarbă. Era ca un prerogativ al personajului. Eroina moare aşa cum a trăit. Într-un fel, ea moare pe scenă.
Malvina Urşianu: Am simţit nevoia unui epilog al secvenţei.
Călin Căliman: Şi eu cred că era o subliniere necesară, fiindcă nu era o moarte oarecare.
D.I. Suchianu: Murea şi o bucată de istorie.
Florica Ichim: Dumneavoastră vorbiţi de sublinieri, de un punct care trebuia pus. Pe mine tocmai aceste puncte mă nemulţumesc uneori: fiecare destin cu punctul său final. Era doar un moment istoric când drumurile de-abia începeau. De aceea filmul mi se pare mult prea închis, lipsit de respiraţie pentru mai departe.
Călin Căliman: Dar însuşi momentul istoric solicita un punct, închiderea unor destine.
Eva Sîrbu: Aici ei erau actorii unei piese de o noapte.
Malvina Urşianu: Unii eroi — ca să spun aşa — şi-au încheiat acolo ciclul. Alţii au mers mai departe.
D.I. Suchianu: Personajul interpretat de György Kovács, de pildă. Acel discurs rostit la balconul din hall e foarte frumos. Ca şi alte momente din acest film, cum ar fi cele cu doctoriţa, interpretată de Silvia Ghelan. E un personaj foarte bine captat.
Călin Căliman: Şi ea, ca şi personajul principal — ilegalistul Cristea — este o existenţă «mascată».
D.I. Suchianu: Toţi sunt «mascaţi» în acest «bal». Şi dacă Visconti şi-a permis în
Ghepard-ul să facă să dureze balul 25 de minute, era pentru că acel bal era o solemnitate funerară. Şi cam acelaşi lucru este şi aici.
Mircea Alexandrescu: Aş vrea să vă propun să discutăm acum atmosfera.
Malvina Urşianu: Aceasta era şi curiozitatea mea cea mare.
Mircea Alexandrescu: Deci, în ce măsură intenţiile — exteriorizările de intenţii, cu elemente scenografice şi actoriceşti — au şi creat atmosfera de tensiune cerută de miza subiectului. E apoi de analizat lumea filmului, pentru că este o lume eteroclită. Sunt de fapt două lumi, una care este pe alocuri caracterizată printr-o tuşă «fin de race» şi o altă lume care începe să se profileze sub ochii noştri, cu o vigoare şi nişte trăsături cu totul speciale. Raportându-ne la acea epocă, această lume noua ar fi fost şi elementul de surpriză al filmului.
Eva Sîrbu: Calitatea principală a filmului — de fapt şi calitatea de autor a Malvinei Urşianu — este tocmai puterea de a face una dintr-un cadru plastic şi conţinutul de idei al filmului. Decorul, costumul, personajul, replica, mişcarea, totul şi împreună creează tensiunea, atmosfera filmului. Nu există nici o discrepanţă între o componentă şi alta, nici o neînţelegere între formă şi conţinut.
Călin Căliman: Cred la fel, că în
Serata rafinamentul plastic se împleteşte armonios cu modul rafinat în care sunt exprimate ideile alcătuind filmul sau, dacă nu tot filmul, secvenţele lui cele mai bune, Pentru că nu tot filmul este la acelaşi nivel de tensiune şi tratare. Intervin hiatusuri.
Eva Sîrbu: Hiatusurile sunt ale seratei însăşi. Orice petrecere are momente de cădere, de leşin.
Malvina Urşianu: Aşa cum într-un cadru general transfochezi pe un ins, într-o dramaturgie transfochezi pe anumite momente.
Florica Ichim: Dar aceste transfocări de momente au şi ele căderile lor. De pildă, există o întreagă secţiune în acest film legată de introducerea unui personaj nou: ilegalistul care va arunca în aer cablul interbalcanic şi care în prealabil este introdus în serată şi transformat în conviv. Aş vrea s-o întreb pe Malvina Urşianu de ce a simţit nevoia să aducă acest personaj în mijlocul seratei? Pentru că, dramaturgic, nu am văzut necesitatea acestei integrări.
Malvina Urşianu: De fapt, el este autorul celei mai însemnate acţiuni din tot acest film.
Florica Ichim: Evident, dar el putea foarte bine să rămână în afara seratei.
Malvina Urşianu: Pentru acest om s-a organizat totul. Pentru el a fost adus valetul, ca să aibă cine să-l primească. Era singura casă în acest teritoriu al câmpului de aviaţie german, al unui teren minat în raza căruia nu se putea pătrunde. Nemţii împânziseră regiunea cu patrule. Una putea ajunge până aici. Între 60 de invitaţi în smokinguri e mai greu să depistezi un om, chiar cu acte false.
Adina Darian: Dacă tot l-aţi adus în smoking, sus, de teamă ca patrulele să nu-I găsească, poate ar fi fost mai bine, într-o dramaturgie mai «înşurubată», să mai fi creat şi o altă cauză, un alt accident, un moment mai de limită... Aşa, personajul rămâne puţin stingher. Saltul era extraordinar pentru acest ilegalist proiectat timp de 60 de minute în altă lume.
Malvina Urşianu: Sigur că se puteau introduce şi alte momente — de la tratarea în stil comic a apariţiei lui în salon, trecând apoi prin momente dramatice sau poliţiste. Poate să fi fost o lipsă de abilitate din partea mea, dar poate să fi fost şi o lipsă de timp. Când te ocupi de vreo zece personaje în timp de o oră şi patruzeci de minute....
Adina Darian: O scenă care mie mi-a plăcut foarte mult nu durează decât 3-4 minute: este întâlnirea dintre Silvia Popovici şi tatăl ei. În trei minute, din aceeaşi lume se desprind două personaje diferite — le vezi trecutul, le vezi proiectate în viitor, vezi diferenţa de generaţii. De altfel, în general, simbioza dintre personaje şi actori e o calitate a acestui film.
Mircea Alexandrescu: George Motoi se naşte în acest film ca un mare actor al ecranului. Silvia Popovici, consacrată ca actriţă de film îşi confirmă reputaţia, ca şi Silvia Ghelan şi György Kovács.
D.I. Suchianu: Ceea ce e original în acest film este tocmai situaţia acestui personaj interpretat de Motoi, care trebuie să se prefacă, să lase să se creadă că e cu totul altcineva decât este, să-şi camufleze identitatea, ca să nu fie bănuit că face parte din rezistenţă. Este o problemă interesantă care n-a fost încă abordată la noi. Aş remarca apoi şi eu cele două personaje interpretate excepţional de Silvia Popovici şi György Kovács, ultimul foarte bine dublat de Gheorghe Cozorici. Şi Pălădescu în rolul neamţului e foarte bun.
Eva Sîrbu: Întreaga distribuţie e organică pe o lume de personaje şi ea foarte organic concepută. În film există totul: creierul care e Cristea, «mâna» care e Coman, există apoi legăturile — Preda, doctoriţa... există şi tabăra duşmană victimele inconştiente. Toţi se află acolo, aliaţi fără să ştie, o întreagă lume adunată într-o singură seară, într-o casă.
Malvina Urşianu: Aş vrea să profit de prilej şi să vă întreb în privinţa unui lucru care pe mine mă preocupa cel mai mult în film. Eu practic o anumită dramaturgie care cere o anumită relatare cinematografică, o anumită frază cinematografică.
Mircea Alexandrescu: Vreţi să punem în discuţie modul cum se vorbeşte în film?
Malvina Urşianu: Nu, modul cum filmul însuşi narează.
Mircea Alexandrescu: Pentru că eu aş vrea să punem în discuţie şi modul cum se vorbeşte. Şi v-aş face chiar reproşul că în film vorbeşte mai mult regizoarea. Personajele, în schimb, vorbesc destul de nediferenţiat şi neadaptat la structurile pe care ele le reprezintă. Se vorbeşte puţin cam pretenţios şi puţin cam complicat.
Malvina Urşianu: Eu sunt duşmana vorbitului alb.
Adina Darian: Asta mie mi-a plăcut.
D.I. Suchianu: În general, în viaţă, conversaţiile sunt inconsistente. Dar sunt şi momente, cum e acela din filmul de faţă, când toate replicile au greutate. O «conversaţie» foarte interesantă este aceea dintre tată şi fiică — respectiv dintre Silvia Popovici şi György Kovács.
Adina Darian: Acesta este şi un moment filmat cu o anumită afectare subliniată.
Malvina Urşianu: O afectare care trebuie să rimeze cu afectarea personajelor. Ceea ce importă e de fapt unitatea de stil. Oamenii pot vorbi cum vor, din moment ce au putut vorbi şi cântând. Totul e să fii unitar în sinteza artistică.
Florica Ichim: Eu aş îndrăzni să vă contrazic. Există, de pildă, dialogul dintre doctoriţă şi Coman, un dialog care prin afectare pierde din substanţă. Acest om de acţiune şi această femeie de acţiune îşi comunică de-odată admiraţia, neconvingător.
D.I. Suchianu: Dar de ce spuneţi că sunt afectaţi? Nu se văzuseră demult, făceau lucruri periculoase, amândoi şi se stimează şi se admiră...
Malvina Urşianu: Şi nu e nefiresc pentru doctoriţă să-i spună celuilalt nişte lucruri calde, omului pe care-I trimite la moarte.
Călin Căliman: Puţin mai simplist mi se pare dialogul dintre doctoriţă şi profesor. Simplist, în sensul că atunci, neapărat, în noaptea aceea, cei doi ţin să îşi spună numai lucruri «capitale». E mai puţin omenesc momentul.
Malvina Urşianu: În fine, pe mine mă interesa, de fapt, nu numai frazarea verbală. Mă interesa ce credeţi despre fraza cinematografică, despre modalitatea de relatare, despre modul cum povestesc cu aparatul.
AI. Racoviceanu: Eu cred că acest film ar ilustra o formulă de cinematograf mai static, oarecum teatral, concentrat asupra unui anumit univers, mizând foarte mult pe dramaturgia separată a fiecărui personaj şi mai ales pe actori. Cinematograful acesta are calităţile sale şi are limitele sale. Spectatorului îi trebuie foarte multă răbdare ca să ajungă la intenţia autorului şi foarte multă răbdare ca să participe la ceea ce se intenţionează să se arate sau să se semnifice pe ecran. E, în speţă, un cinematograf bine făcut, riguros făcut, dar totuşi... mai greu de văzut.
Malvina Urşianu: Eu n-aş spune «teatral» ca dumneavoastră, ci aş spune un cinematograf de analiză. El mizează pe actor, dar numai aparent, mizează de fapt pe relatarea regizorului. Aparatul povesteşte. Şi ca orice lucrare de analiză, e un gen mai greu digerabil. Acest gen de cinema trebuie să aibă, cred, spectatorii lui. Şi va trebui odată ca şi filmul să aibă mai multe categorii de spectatori, cum au şi cartea şi tabloul. Practicând un asemenea cinematograf eu ştiu ce risc.
Călin Căliman: Eu cred că e foarte uşor de detectat în acest film care sunt preferinţele dumneavoastră subiective. Dar în
Serata sunt şi câteva momente în care nu v-am recunoscut deloc. De pildă, unele aparteuri ale personajelor sunt rezolvate într-un mod aş spune elementar. Sunt un fel de comentarii lămuritoare pe marginea celor ce se întâmplă. Acolo nu v-am recunoscut. Pe de altă parte, v-am recunoscut perfect, să zicem, în dialogul dintre profesor şi fiică, care a mai fost citat. Aparatul narează în filmul dumneavoastră şi asta e o calitate. Dar narează acolo unde dumneavoastră va simţiţi bine în film şi nu mai narează în momentele în care dumneavoastră pierdeţi puţin din mână controlul asupra unor personaje, asupra unor acţiuni....
Malvina Urşianu: Unde nu am atât de mult de spus.
Călin Căliman: Astfel filmul are nişte hiatusuri şi eu sunt de acord cu ceea ce a spus aici Alexandru Racoviceanu.
Al. Racoviceanu: Eu nu vorbeam de fapt de teatralitate în sensul introducerii teatrului în film, nu voiam să spun că jocul este teatral sau că actorul ar face totul. Vorbeam de teatralitate ca o modalitate de a privi o lume înrămată într-un cadru — cadru limitat şi în adâncime şi în extensiune şi totodată static. E o lume închisă într-o ramă sau într-o cutie. Chiar jocul actorului se dezvoltă în acest cadru mai greu, devenind la rându-i static. E şi acesta un mod de a prezenta o lume.
Malvina Urşianu: Însă îl acceptaţi ca modalitate, nu îl excludeţi.
Al. Racoviceanu: Nu, nu îl exclud, numai că în cadrul acestei modalităţi există diferenţieri de calitate şi de accent.
Malvina Urşianu: Nu cred că tratarea «inegală» ar fi dus la alt ritm. Ritmul este acela al analizei. Şi emoţia, până la urmă, se creează şi din acest plan secund. Fără acest mediu ambiant, nu se puteau rezolva nici personajele principale. Poate am făcut-o uneori cu mai puţină abilitate, alteori mai bine.
«
CINEMA»: Am înscris ultimul film al Malvinei Urşianu în aria unor discuţii care se vor amplifica atât în paginile revistei noastre cât — fără îndoială — şi în coloanele presei şi ale revistelor de cultură. Despre acest film va trebui să vorbim serios şi amănunţit, pentru că el este în totalitatea lui o reuşită a cinematografiei noastre, pentru că este o bază de discuţie fertilă, este o modalitate cinematografică cu un timbru aparte, care trebuie înţeleasă în specificul ei.
În focul discuţiei am uitat contribuţii importante; e regretabil că n-am vorbit nici de muzica sugestivă compusă de Richard Oschanitzky, nici de scenoarafia arh. Nicolae Drăgan (rolul decorului este extrem de important în acest film de atmosferă!). N-am vorbit destul nici de creaţiile lui Kovács György şi Silviei Popovici; nici de jocul nuanţat al acestui foarte, foarte bun actor de film care se numeşte George Motoi. Mihaela Juvara merita, fără îndoială, o analiză mai amănunţită a interpretării sale. Ca şi Gilda Marinescu, ca şi ceilalţi actori care — e adevărat — au treceri scurte, dar trecerile lor sunt memorabile. Dar noi n-am vorbit nici de Tanţi Cocea, nici de lon Finteşteanu, nici de Mihai Pălădescu, nici de Virginica Romanovski, nici de Silvia Ghelan şi poate au mai rămas şi alţi nedreptăţiţi.
E regretabil că nu am făcut analiza cuvenită imaginii. Nicolae Girardi merita din plin atenţia noastră minuţioasă, pentru că dacă acest film este (şi este!) «o galerie de portrete», un merit important revine acestui subtil pictor al camerei.
Pentru a ordona mai bine ideile expuse în cadrul acestei mese rotunde, publicăm
o cronică — care dorim să conţină o apreciere sintetică şi edificatoare — cronică adnotată — sperăm — de toţi cei prezenţi.
Cum Malvina Urşianu este o autoare de o exemplară ţinută intelectuală, care doreşte — ştim bine — un dialog în termenii cei mai abrupţi, cu bună ştiinţă vom propune să scrie cronica nu cei care mărturisesc aici un entuziasm global, ci interlocutorul nostru care se arată cel mai rezervat, cel mai drastic, înlesnind în felul acesta un schimb de idei la nivelul — să sperăm — cel mai tranşant.
Până atunci mulţumim pentru bunăvoinţa de a răspunde la invitaţia redacţiei noastre tuturor participanţilor şi în primul rând, autoarei, Malvina Urşianu. Cum revista noastră a militat întotdeauna şi nu va înceta să militeze pentru talent, pentru folosirea cât mai inteligentă şi intensivă a talentului, daţi-ne voie să-i dorim Malvinei Urşianu să treacă cât mai repede din nou pe platou. Îi aşteptăm cu cel mai mare interes viitorul film.
