REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Semnul şarpelui” sau fascinaţia imaginii


     Cred că la vremea premierei pe mulţi i-a impresionat, chiar dacă nu o puteau spune cu voce tare, abilitatea lui Mircea Veroiu de a se folosi de un subiect „pe linie” care dădea în ciocoi pentru a face un film în care să-şi etaleze gusturile calofile, atracţia pentru genuri cinematografice „decadente”, bucuria de a crea scene spectaculoase la limita grandilocvenţei. Şi nu în ultimul rând, un film care să-i permită distribuirea unor actori cu care dorea să lucreze, pe care şi-i fidelizase şi care, prin simpla lor prezenţă pe generic, stârneau interesul spectatorului.
     Semnul şarpelui rămâne povestea unei răzbunări care trece în galop peste evenimentele sociale şi politice ale anilor 40. Pentru că i-a trimis băiatul la război de unde nu s-a mai întors, apriga lui mamă, Ecaterina Handraburu (Leopoldina Bălănuţă), hotărăşte să-i pedepsească pe cei care n-au urmărit decât s-o lase fără moştenitori şi să pună mâna pe averea ei. Este vorba despre „mafioţii” satului (Ion Vîlcu, Dorel Vişan, Costel Constantin) care se ocupă cu traficul de vite şi persoane peste graniţa din apropiere şi care se folosesc de serviciile unui curajos mercenar pe nume Alimandru (Ovidiu Iuliu Moldovan). Pe parcurs, acesta va trece de partea bătrânei Handraburu, devenind mâna răzbunării ei.
     Sigur că se poate glosa, aşa cum face foarte frumos Ecaterina Oproiu în cronica ei apărută după premieră,  pe ideea de graniţă mai mult sau mai puţin părelnică dintre lumi, dintre bine şi rău, dintre oameni şi destine, deşi filmul văzut astăzi e destul de slab articulat din punct de vedere scenaristic, cu personaje unidimensionale şi lipsite de subtilităţi psihologice. Problema e că Veroiu nici nu pare să-şi fi propus asta, ci pare luat de vârtejul spectacolului. De farmecul personajului Alimandru, un fel de corcitură între bandit şi justiţiar, călăreţ şi pistolar, bărbat frumos chiar şi fără un ochi, pe care viaţa nouă (a se citi socialistă) îl cuminţeşte făcându-l şofer la primărie. De forţa Ecaterinei Handraburu, mereu ţeapănă în hainele ei cernite, gata să se ia de piept cu divinitatea atunci când dă foc icoanei şi dispusă să dea mâna cu noua ordine (reprezentată de tânărul primar comunist). De teatralismul înfruntării dintre bicisnica soacră şi supusa ei noră care îndrăzneşte în final să se revolte aruncându-i în faţă călimara. De tentaţia folosirii unor clişee presupus creatoare de suspans precum cascadoriile pe cal ale lui Alimandru sau pistolada nocturnă din cimitir.
     Dar dincolo de orice consideraţii, filmul lui Veroiu trăieşte prin superba imagine semnată de Călin Ghibu. Atmosfera întregii poveşti stă în verdele câmpiilor străbătute de cirezile de bivoli negri care lasă în urmă perdele de praf alb; în lumina de pe chipul aţâţător al Dorinei Lazăr în rolul ibovnicii de ocazie; în strălucirea dureroasă a cămăşilor Valeriei Sitaru în rolul nurorii văduve; în vârtejul horei văzut prin fereastra camerei întunecate; şi în multe alte asemenea exemple. Îmi vine în minte o formulare a lui D.I. Suchianu şi le-aş numi „unităţi de frumuseţe”.          


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin ghibu, filme de ieri vazute azi, mircea veroiu, semnul sarpelui film, the sign of the serpent film

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu