​„Secretul lui Bachus” – cronică de film

     Secretul unei comedii bune nu e improvi­zația, ci profesionalismul. Semnificativ, această reușită a genului — Secretul lui Ba­chus — cu un binemeritat succes de public, a apărut din concentrarea unor forțe de prima mână. Mai întâi scenaristul, Titus Popovici, nume fără de care e greu de conceput fil­mografia noastră. Atunci când nu face ope­ra de pionierat (Dacii și Mihai Viteazul în filmul istoric, Puterea și Adevărul în filmul politic), scriitorul-cineast se lansează mereu în subiecte de anvergură (Actorul și sălbaticii, serialul de televiziune Lumini și umbre); când ecranizează, se oprește la Pădurea spân­zuraților și Ion; când inventează „westernul a la roumaine”, îi trimite pe ardeleni chiar în vestul sălbatic; când pornește de la un fapt real, alege spectaculosul destin tragic al de­tașamentului de la Păuliș (Pe aici nu se trece); când scrie pentru Sergiu Nicolaescu, îi dă un cap de serie (Cu mâinile curate). Iar acum, când scrie comedie („recidivând” căci prima s-a numit Operațiunea Monstrul), nu putea fi vorba de o comedioară facilă, de ju­mătăți de măsură sau de un ton minor. La Ti­tus Popovici miza e întotdeauna mare, pro­pria ștachetă mereu depășită. Secretul lui Ba­chus a pornit deci la drum cu un scenariu ambițios, solid, o satiră socială vitriolantă, cu adresa precisă: corupția. Cei vizați nu sunt niște simpli „bișnițari”, ci afaceriști în stil mare, iar afacerea e și ea „di granda”. Ca orice comedie adevărată, filmul impune o galerie pestriță — și în primul rând un personaj antologic, chiar dacă cu semnul minus, dramatic în substanță, deși sub aparență comică, interpretat de Ștefan Mihăilescu-Brăila la nivelul marilor comici europeni, să spunem (un Bourvil, un Fernandel, un Birlic sau un Toma Caragiu).
     Scenariul i se cuvenea de drept regizorului Geo Saizescu, nu doar pentru vocația sa comică, ci și pentru temeritatea și tenacitatea cu care s-a dăruit de Ia începuturi acestui dificil (și minat) gen — comedia — pe care o dorea satirică chiar și atunci când era predominant lirică (după scenariile lui D.R. Popescu) sau polițistă (Șantaj). Secretul lui Bachus e, fără îndoială, filmul în care regizorul își dă adevărata măsură. Și pentru că am început prin a vorbi despre forțele reunite pe generic, trebuie să semnalăm din capul locului și inspirata alegere a colaboratorilor regizorului: un operator care a slujit filmul cu discreție și acuratețe profesională (Aurel Kostrakiewicz), o pictoriță de costume cu rol determinant în caracterizarea tipologică, cu un remarcabil simț at detaliului — Nelly Grigoriu Merola; un scenograf care a creat adevărate „cărți de vizită” ale personajelor (în absență stăpânilor poți să-i cunoști doar văzându-le casele în care locuiesc) — Vasile Rotaru; un compozitor ce face încă o dată dovada că muzica într-un astfel de film, departe de a fi un agrement, are un rol dramaturgic bine precizat — Temistocle Popa, și, în sfârșit, actorii, aleși și ei pe sprânceană; rolurile, în marea lor majoritate sunt greu de imaginat, în altă variantă de distribuție. Să spunem doar atât: Jean Constantin e aici... printre alții, savuros ca de obicei, dar fără a face gol în jur (cum se mai întâmplă, chiar și atunci când e „secundar” sau „episodic”) pentru simplul motiv că aici, în jur, e plin!
     Așadar, un film despre corupție. Neapărat deci și un incoruptibil (Emil Hossu jucând credibil — deși uneori prea distanțat ironic — falsa candoare și curajul cu care se oferă drept momeală). În ton cu recente filme mari ale altor cinematografii, ce altă profesiune poate avea cavalerul dreptății și slujitorul adevărului, decât „profesiunea-reporter”? E gata să dea tot timpul în vileag neregulile în­tâlnite „pe teren” dacă nu I-ar tempera un re­dactor șef oportunist și filistin (Octavian Co­tescu, portretizând cu umor funcția atunci când nu e decât „funcție”) cu un tic verbal contagios: „Asta caracterizează munca noas­tră?” Genericul avertizează asupra genului: ziaristul bate la mașină (într-un susținut ritm muzical) și aparatul îl prinde în amorsă, pen­tru ca apoi să zăbovească pe o cortină albas­tră, ca de teatru. Sugestia e limpede: nu ne aflăm în realitate. Căci filmul „de actualitate” cu umor e una, și comedia satirică e alta, cu totul altceva. Primul vizează realitatea (atunci când nu o înregistrează în direct), în timp ce al doilea construiește cu iluzia realității doar atât cât e și aceasta una din servituțile limba­jului cinematografic, altminteri totul e con­venție (o lume imaginată, în hiperbolă). Râsul nu e o stare permanentă; comedia, prin turarea atâtor momente de râs nu presupune nici ea o stare normală, ci una ieșită din co­mun, în cele din urmă paroxistică. Iar Titus Popovici și Geo Saizescu nu vor să pigmen­teze o poveste inofensivă cu mici poante sau situații comice, ci vor — și izbutesc — să facă o comedie în toată puterea cuvântului. Lucrează deci în tușă apăsată, așa cum au făcut toți marii autori comici dintotdeauna. Termeni ca îngroșare, șarjare, caricatură, vul­garitate, kitsch, jargon... nu-și au rostul în formularea unor ipotetice reproșuri ale esteți­lor, pentru că aici ei sunt consubstanțiali sati­rei, lumii de pe ecran, sunt argumente ale demonstrației. Tot astfel, gestul devine enorm, fără a pierde din verosimilitate.
     „Studioul de film Bumbesc” – cu platou de filmare, decoruri, costume, cameră de luat vederi, aparat de proiecție, regizori și actori „y compris”, în care progenitura „marelui combinator” (Carmen Zecheru, o apariție pitorească) se visează vedetă la Hollywood și face remake-uri autohtone după „Casablanca” și „Romeo și Julieta”, atinge sublimul în grotesc.
     Cum ajunge curajosul ziarist în acest „sanctuar”, cum se strecoară în cercul închis, dar cu multiple ramificații al „mafioților indigeni”, pe urmele afacerii necurate (cu vin, e limpede!)? Din întâmplare, căutând apă minerală „Hebel”. Deși prima întâlnire a avut-o („incognito” vorba lui Bachus) în plin câmp: aterizează un avion, din el coboară o făptură feminină minijupată, în roz, desprinsă parcă dintr-o revistă de modă, gardată de doi vlăjgani în halat alb; la strigătul ei de „ajutor! Mamă!” ziaristul aflat în plin reportaj agricol, încalecă pe un cal alb de pe care i se rostogolește la picioare. Dar imediat tânăra va părăsi brazda într-o limuzină decapotabilă, cu șofer înmănușat, un bărbat galant și cilibiu, cu mustăcioară, ochelari de soare, fular de mătase, pipă, așteptând-o pe bancheta din spate (Gheorghe Dinică, în rolul unui cinic fără scrupule, care trăiește rafinat clipa, nerefuzându-și nimic, realizează un destin tragic în plină comedie, cu farmec și inteligență, la nivelul creațiilor cu care ne-a obișnuit acest mare actor). Scena de pe câmp este doar o mostră (din multele existente în film) pentru insolitul, imprevizibilul situațiilor ce compun trama. Cine sunt protagoniștii secvenței citate și ce rol au ei în „afacere”, se va afla mult mai târziu, la momentul potrivit – altă tehnică de studiat în demontarea mecanismului comic: dezvăluirea. Mai ales că aparența (antonimică esenței) joacă și ea un rol, nu dintre cele mai însemnate. Dacă ar fi să ne luăm după aparențe, cine poate fi femeia care, tot în primele secvențe, acostată fiind pe stradă, îl azvârle cât colo pe îndrăzneț cu mișcări de jiu-jitsu? N-ai zice, dar e un personaj pozitiv, logodnica ziaristului, avocată de profesie (Rodica Mureșan). După cum, cine-ar crede – tot la prima vedere – că Grig Ștevie (excelent Sebastian Papaiani în pielea personajului), șofer și băiat bun la toate, omul de încredere al maestrului e primul ce va presimți dezastrul? Iar tovarășul just, inspector comercial, un dogmatic ipocrit, vorbind numai în lozincile unei trecute perioade – e de fapt lupul moralist (Dem Rădulescu, făcând din fiecare replică, ba chiar și din tăcere, un gag). Caracterizarea prin limbaj (nuanța cuvântului e nuanța ideii – adecvare, plasticitate, precizie) e una din cele mai generoase surse de umor ale filmului, agramatisme, prețiozități, expresii de jargon fiind altele pentru fiecare dintre personaje, unele memorabile ca și onomastica lor. „Chestii, socoteli”- ticul verbal al „bossului” (Ștefan Mihăilescu-Brăila le repetă, nuanțându-le de fiecare dată), circulă ca o parolă printre oamenii săi, sintetizând o întreagă filozofie de viață (totul e mult mai complicat, nu încerca să afli tot, dar n-ai nici o grijă, totul se poate aranja, totul se poate cumpăra). El, vânzătorul de la un modest depozit de vinuri, care n-a întârziat niciodată la serviciu, cu aparențe de om ce-și face umil datoria, îmbrăcat mereu la fel, cu halat albastru decolorat, bască, pantaloni cu bretele, cămașă ieftină, are în servieta lui jerpelită teancuri de sute, cecuri la purtător (milionar?) și smerit, trăiește voluptatea puterii banului. Când șiret până la infamie, când naiv și credul până la ridicol, când neîncrezător până la absurd („am greșit, o singură dată mi-am călcat principiile, am avut încredere”), crud ca o fiară, când duios, când poltron, când agresiv, când gregar, personajul lui Mihăilescu-Brăila își merită cu prisosință numele de „creație”, potrivindu-i-se vorbele lui Caragiale despre Brezeanu: „confirmând încă o dată clasicul precept că și cu monstru urâcios, redat de artă, trebuie să placă”. Vanitate de parvenit, grandomania nu se mai manifestă ca pe vremea domnului Jourdain – bunele maniere nu-l interesează. Nici măcar banii... „eee, he... Am dăstui. Nu, frate, plăcerea mea să studiez pă om, să dibui unde e șurubul slab și „crâc”, l-am învârtit și e al meu. Uite la ăsta, toți oamenii se tem de el... și dacă-i spun acu’ să se urce pe masă și să facă ca măgaru’... rage”. Din această clipă, toată sarabanda comediei, oaspeții unei logodne fastuoase, frizează tragedia, iar farsa nu-și mai recâștigă terenul decât pentru câteva secunde, pregâtind dezvăluirea finală. Încărcătura explozivă a subiectului („satiră de adâncime, corozivă, nemiloasă, depășind stadiul „acarului Păun”, cum spune scenaristul în programul de sală) e dezamorsată firește, în final, justiția imanentă spunându-și cuvântul. De la orice personal pornind, chiar de la cele de plan doi (Horațiu Mălăele, Enikö Szilágyi-Dumitrescu, Ileana Stana Ionescu, Dinu Ianculescu, Maria Gligor, Mariana Cercel, Aristide Teică, Sorin Medeleni, ar merita fiecare „un prim plan al rolului episodic”) se poate discuta despre nuanțele portretului, despre tipul pe care-l reprezintă (fizionomie, caracter, mentalitate), despre subtextul conținut în fișa biografică, despre varietatea registrului comic. Dar, suntem convinși, despre acest succes al comediei cinematografice românești se va mai vorbi și mai pe scurt.