Intervievat, Gopo derutează. Reporterul deprins cu acele replici pline de modestă sfătoşenie care i se servesc în mod curent rămâne stupefiat când are un asemenea dialog:
„— Cum e scenariul noului dumneavoastră film?
Gopo: Nu e pus încă pe hârtie, îl am însă.. în cap şi vă pot spune că va fi formidabil.
— Vorbiţi-mi despre secvenţa ics...
Gopo: Va fi monumentală, plină totuşi de poezie. Aşa ceva nu s-a mai făcut încă în filme de cinema.
— Interesant... Cum vi se pare materialul turnat până acum?
Gopo: Genial. Sigur, mai sunt necesare retuşuri, însă...
— Proiecte?
Gopo: Mai fac circa 10-12 filme în maniera asta realist−fantastică, după care trec la adevăratele nebunii. Apoi am o sumedenie de planuri: Comisia pentru dezarmare de la Geneva mi-a cerut un film de desen animat, iar pentru şahul Persiei voi executa la comandă o peliculă nouă despre basmul cu lampa lui Aladin...”
Dialogul imaginat mai sus e numai pe jumătate neverosimil, fiindcă Gopo dă asemenea răspunsuri. Fiindcă Gopo se joacă. Am plecat la Buftea pentru a-I ruga să-mi vorbească despre noul său film
Harap Alb şi — uimire! — am avut surpriza să stau de vorbă cu un Gopo de loc monumental (în ciuda staturii), răguşit, gripat, crispat, nefotogenic, aspru cu sine, dornic nu atât de o spectaculoasă apariţie în presă, cât de o convorbire sinceră cu publicul, cu admiratorii lui, dar şi cu cei ce-I contestă.
— De ce Harap Alb?
Gopo: E o foarte veche dorinţă. Creangă m-a fascinat dintotdeauna. În urmă cu mulţi ani mi-am propus să fac un film despre Harap Alb în desen animat. Am desenat un maldăr uriaş de file albe..,
— Şi ?
Gopo: Am ratat, bineînţeles.
— De ce?
Gopo: încercam imposibilul: voiam să-l povestesc pe Creangă cu mijloacele mele. Un alt proiect a eşuat şi el. Din când în când, lucrând la filmele ştiute, reciteam, de fapt nu îl reciteam, ci îl descopeream de fiecare dată, pe Creangă. Anul trecut mi-am spus: gata, e timpul!
— De la ce premise aţi pornit?
Gopo: De la una foarte reală, că nu ştiu nimic despre Creangă şi despre basme în general. Sigur, am citit în copilărie marile legende. „Le ştim”, dar majoritatea textelor care ne farmecă primii ani de viaţă sunt scrise de fapt pentru mai târziu, pentru înţelegerea adolescentului ori chiar a omului matur. Din păcate noi nu mai citim, cu ochii de acum, cu înţelegerea de acum, basmele vechi. Nu de mult, scenograful filmului nostru, Oni Oroveanu a fost „strâns cu uşa” de către nişte amici, oameni foarte culţi. „Cum vă îngăduiţi, — i s-a spus să faceţi un film după Creangă? Ştiti voi cine e Creangă? Puteţi traduce pe peliculă universul filozofic al lui Creangă?” La care Oni a răspuns: „Încercăm. E greu, desigur. Îţi trebuie o imaginaţie formidabilă. De pildă, spuneţi-mi voi, cum vi-i închipuiţi pe doi dintre eroii basmului (deci filmului) nostru — Strâmbălemne şi Sfarmăpiatră? Desenaţi-i!”. Şi amicii (între ei se găseau un teoretician al folclorului şi un pictor de răsunător talent) s-au pus pe treabă. Au desenat un Strâmbălemne ciudat, o siluetă în forma unui copac uscat, răsucit, iar lui Sfarmăpiatră i-au făcut nişte mâini ca nişte excavatoare. „Frumos, a spus Oni, Voi, cunoscători ai lui «Harap Alb», aţi omis un singur lucru: în basmul lui Creangă aceste două personaje fantastice nu există!”. Episodul e concludent. Am intrat în Creangă, însoţit ca Dante, în Infern, de către Virgiliu, de George Călinescu. EI m-a ajutat să cunosc şi să-I înţeleg pe humuleştean. Am înţeles că nu pot face un film ilustrativ, că nu mă pot aventura nici într-o naraţiune „pe marginea” basmului lui Creangă, ci că trebuie să mă situez într-o stare de creaţie, de inspiraţie proprie artistului şi să parcurg, cu aparatul de filmat în mână, drumurile lui. Am înţeles că „invenţiile” filmelor mele de până acum, artificiile care au făcut deliciul spectatoruiui nu sunt comparabile în niciun chip cu sublimele „ţărănii” ale lui Creangă. O metaforă lon Creangă nu poate fi mutată pe film printr-o metaforă Ion Popescu, aici e imperios necesar un proces de transfigurare emoţională. Tot ce „scornesc” cu de la mine putere e cu stricteţe potrivit atmosferei lui Creangă. Filmul solicită însă din prima bobină, complicitatea spectatorului. E vorba, bineînţeles, de o convenţie...
— În prea multe interpretări moderne ale basmelor (teatru ori film) convenţia e înţeleasă rudimentar. De pildă, eroii îşi divulgă intenţiile, comentează acţiunea, singura „noutate” constituind-o, să zicem, faptul că Împăraţii au bărbi din polietilenă şi coroane de plexiglas, iar cavalerii se bat cu linguri de supă...
Gopo: Cred că m-am ferit să fac asta. La mine, convenţia e una: eroii ştiu — ca în mitul oedipian — episoadele de viaţă pe care le vor trăi, totuşi speranţa că vor mai întâlni şi altceva, că destinul poate fi modificat, îi face să nu se clintească din drum, în faţa bucuriei ori a durerii. Omeneşte, ei „uită” Ia un moment dat basmul, atmosfera e credibilă, în plus, identitatea fiecărui personaj a fost riguros stabilită, astfel încât putem alcătui adevărate biografii ale unor tipuri care traversează basmul numai în treacăt. Am făcut investigaţii poliţiste. Spânului, i-am zis: Cine eşti dumneata, domnule? ce sunt părinţii dumitale, unde dormi, ce mănânci, ce urmăreşti cu adevărat? Să-l ucizi pe Harap Alb? L-ai avut „în mână” şi n-ai făcut-o. Să-i iei tronul? Nu. Atunci? Am aflat că acest spân (pe care nu înţeleg de ce l-aş fi făcut dizgraţios) urmăreşte o subtilă răzbunare. E şi el fiu de crai şi potrivit dorinţei de a-i pedepsi pe ucigaşii (probabili) ai tatălui său, el alcătuieşte planuri de shakespeareană viclenie. Uneori, un singur detaliu ne-a făcut să imaginăm „biografii” complete, indispensabile filmului, nu neapărat necesare în textul literar. Am încercat apoi să situăm în timp povestea noastră, în timpul istoric concret. Am avut multă bătaie de cap şi cu veşmintele eroilor. E greşit să ni-i închipuim totdeauna în costumaşe naţionale ca în serbările şcolare de sfârşit de an, cu căciulă de ciobănaş şi opincuţe tradiţionale. Eroii tuturor basmelor lumii au în ,stăpânire” pământul întreg. Ei nu aparţin în exclusivitate vreunuia dintre popoare, miturile migrează fabulos —şi cred eu — feţi-frumoşii poveştilor nordice, germanice, balcanice sunt îmbrăcaţi cam la fel. Personajele fantastice vor fi în filmul meu oameni în primul rând. Însuşirile lor ieşite din comun nu sunt monstruoase, nu sperie, ţin de grotescul metaforei populare, de capacitatea poporului de a fantaza. Am descoperit în cele mai aparent banale fraze ale lui Creangă uluitoare relaţii cu dramaticul context al basmului (de fapt nuvelei) în cauză. El spune, de pildă, cu dezinvoltura geniului: „Una e una şi două sunt mai multe” şi în virtutea logicii matematice, „nevinovata” zicală capătă semnificaţii exacte, umorul lui Creangă nu e niciodată de divertisment, fără implicaţii, ci ţinteşte cu precizie sensuri, împinge imaginaţia noastră, ne sileşte să-i împrumutăm modul de a vedea lumea.
— Poate că nici un film turnat până acum de dumneavoastră, Gopo n-a fost atât de minuţios elaborat.
Gopo: Şi la niciunul n-am avut atâta temei.
— Dar dacă filmul nu „iese”? Încercarea e riscantă, nu e o ecranizare, nici un film propriu, în plus, nu e vorba de oglindirea stilului unui scriitor, ci de răsfrângerea a ceea ce constituie miracolul literaturii noastre folclorice. Conceput astfel,
Harap Alb e aproape un film documentar: el trebuie să-şi asigure riscul investigării temerare a preistoriei noastre spirituale, el vorbeşte despre pământul românesc, despre profilul sufletesc al omului din vechime, despre ceea ce, temperamental, s-a păstrat, din generaţie în generaţie şi a ajuns până la noi.
Harap Alb e operă de arheolog.
Harap Alb e operă de scafandru.
Gopo: Filmul trebuie să iasă. Spun asta fiindcă sunt însoţit de o echipă admirabilă; spun asta fiindcă urmăresc reflectarea unui conţinut major de idei.
— Se spune că începeţi turnarea filmelor fără a avea definitivat scenariul literar, că nu „ştiţi” ce se va întâmpla de la o secvenţă la alta.
Gopo: Am pentru toate filmele scenarii, decupaje...
— Dar se mai spune că ele sunt total eliptice, că nu pot fi „citite”.
Gopo: Poate nu mă exprim eu ca lumea. Însă modului meu de a vedea filmul îi e proprie nu aparenta ordine a meseriaşului care-şi anticipează poantele, ci verva spontană pe care numai platoul o stimulează. Aşa, în momente de acalmie, între două secvenţe, când eroii se dezbară de rol şi devin cu totul fireşti, „îmi vin” idei şi caut să le fixez. lar de scris... eu nu „ştiu” să scriu decât desenând ori filmând. La
Harap Alb, foarte multe soluţii pe care nici nu speram să le găsesc mi s-au oferit, singure, în clipele cele mai banale.
— Nu vi se pare că urmărind ilustrarea prea multor idei, riscaţi să înceţoşaţi mesajul filmului?
Gopo: M-am gândit la asta. Repet, nu încarc naraţiunea. Am ratat
Paşii spre lună în dorinţa de a spune „totul”. Sunt mai modest acum.
— Vă mulţumim, Gopo şi vă urăm un film pe măsura prestigiului de care vă bucuraţi. Nu vă mai reţinem: vă aşteaptă platoul de filmare.
Gopo: Nu filmez azi. Mă duc acasă. Am de citit.
— Ce anume?
Gopo: Un basm... „Harap Alb”.
Suntem siguri că Gopo e pe cale să-şi îmbogăţească şi să-şi revizuiască mijloacele de expresie cu sobrietatea şi crisparea firească a omului care se străduie să vadă idei (vers al lui Camil Petrescu). El nu l-a mai reamintit pe Gopo din trecutele convorbiri. lată o mică listă a expresiilor neutilizate în interviul acesta: unic, nemaipomenit, festivaluri, premii, Cannes, glorie etc... (Etc. ne aparţine).
A fost o scurtă istorie despre
Harap Alb de foarte bun augur pentru... Gopo.