În focul unei polemici purtată acum aproape 30 de ani cu prilejul prezentării filmului realizat de Reinhardt după „Visul unei nopţi de vară”, un pasionat — şi tânăr — critic cinematografic, pe nume
D.I. Suchianu, denunţa în culmea indignării lipsa de înţelegere a oponentului său pentru însuşi obiectul în discuţie — cinematograful. „... Şi dacă Aristarco — scria el — va mai spune — cum a mai spus-o deja — că personal consideră că cinematograful, nu e o artă, mizantropia d-sale profesională va justifica şi asta!”.
Acuza aceasta niciodată respinsă de Călinescu pare confirmată de cele câteva paradoxuri de loc măgulitoare la adresa artei filmului puse în circulaţie de semnatarul cronicii mizantropului („... filmul e o artă supusă relaţiilor de tot felul ca îmbrăcămintea şi cântecul de lume, sau ca arta culinară... El nu dă o plăcere de idei ca teatrul, ci o plăcere de senzaţii ca savarina şi iubirea fizică”, Adevărul literar şi artistic din 16.02.1936), de raritatea articolelor publicistului Călinescu pe teme cinematografice sau de lipsa de referire a scriitorului Călinescu la preocupările de aceeastă natură ale eroilor săi. (Excepţie face „Cartea nunţii”; aici scriitorul precizează că Vera seamănă cu Coleen Moore, ba şi cu Greta Garbo, Dora cu Dolly Haas şi Lupe Velez, Lola cu Joan Crawford şi Boby cu Maurice Chevalier. Boby colecţionează fotografiile actriţelor, visează să sosească la Berlin à la Harry Piel, are ca ideal feminin pe Marlene Dietrich şi Anny Ondra şi îl imită pe Rudolf Valentino. Interesant e că aceşti actori apar şi în articolele despre cinematograf ale lui Călinescu). Şi totuşi lucrurile nu stau aşa!
Deşi lasă uneori impresia că ar nega cinematografului „drept de cetate” în lumea artelor, Călinescu formulează pătrunzătoare propoziţii estetice cu privire la obiectul şi particularităţile celei de a şaptea arte; atunci când pare străin de evoluţia fenomenului cinematografic, publicistul dovedeşte o atentă urmărire a devenirii acestuia, competenţă şi gust în delimitările sale critice; şi deşi pare a lăsa de obicei în afara orizontului spiritual şi preocupărilor eroilor săi această „pâine zilnică” a omului secolului 20 care e filmul, scriitorul dovedeşte în practică asimilarea unor procedee apropiate artei moderne a filmului.
În cele ce urmează vom încerca — în cadrul unui succint montaj — să prezentăm câteva dintre cele mai interesante, valabile şi azi formulări călinesciene despre film.
Să definim obiectul cinematografului — „… Eroarea celor mai mulţi e de a confunda cinematograful cu teatrul şi a-i aplica criteriile celui din urmă. Caracterul emoţiei cinematografice nu este însă dramatic şi a face critica subiectului, a concentrării scenelor, a deznodământului şi a expresiei retorice este a păşi pe teren străin... Filmul înrâureşte, asemenea poemului, printr-un ritm lent, prin asociere de imagini, desfăşurată într-o succesiune de stări emotive, adică prin sugestie. Valurile unei mări izbite zgomotos de dig, după o scenă de zbucium nocturn, nori acoperind neguroşi luna în preajma unei tragedii, copaci goi, austeri, succedând scenelor de desnădejde sterilă, fără soluţie, iată de pildă comentarii şi mijloace de expresie ale stărilor în cinematograf. Emoţia cinematografică (...) e de natură poetică. (România literară, 02.04.1932).
...Esenţa cinematografului... e tocmai zugrăvirea mediului moral al unui popor, elementele acestei arte fiind un realism... cotidian şi stilizarea aspiraţiilor maselor (...); observaţia măruntă a vieţii formează baza de operaţie a cinematografului. Laptele care dă în foc, maşina de călcat uitată cu fum pe un pantalon, strigătul unui locatar în gang, dezordinea matinală a unui pat şi jurnalul puţin ieşit din cutia poştală a unui apartament; sunt elementele mult mai eficace (într-un film — n.n.) decât retorica abstractă... (România literară, 23.04.1932).
Metafora ...Cinematograful foloseşte curent metafora, însă în modul cel mai potrivit, fiindcă acolo orice greşeală duce la absurditate. Bunăoară un individ în prada furiei izbeşte cu pumnul în masă şi un zgomot de sticlă spartă răsună. Deodată, se înfăţişează un ţărm stâncos de mare în care lovesc valurile. Este un fel de a spune că furia omului este ca furia mării... (Principii de estetică, pag. 89).
Piesa cinematografică nu e alcătuită dintr-un text şi o interpretare. Imaginea globală a lucrurilor, aceasta e piesa! (Adevărul literar şi artistic, 21.01.1936).
„...Poezia de după război a fost mult influenţată de tehnica cinematografică. Asociaţiile îndepărtate între imagini, emoţii cosmopolite obţinute prin citare de date biografice exotice; roata locomotivei răsucindu-se brusc în osia sa unsuroasă, apa mării spintecată de prora vaporului, străzi întretăiate şi suprapuse, picioare urmărindu-se, adică procedee dinamice de a sugera ritmul repede al epocii noastre...” (România literară, 02.04.1932).
Actorul — „... De ce ne-am mistifica? Noi ne ducem la cinematograf pentru actori! Greşim când judecăm însă filmul cu măsurile teatrului şi m-a mirat întotdeauna alergarea unora după filme jucate admirabil de actori de teatru... Se spune că actorul „joacă” sau „interpretează”, dar expresiile astea mi se par nepotrivite. Actorii nu joacă, ci trăiesc şi, mai ales, nu trebuie să pară actori... (Adevărul literar şi artistic, 16.02.1936). Aceasta e o lege capitală după care în cinematograf un actor nu preţuieşte prin cât interpretează, ci prin cât sugerează cu fizicul său, adică prin capacitatea sa de emisie simpatetică. (România literară, 23.04.1932).
...Noi iubim un artist nu pentru că joacă bine, ci pentru că răspândeşte anumite efluvii simpatetice. Cine o admiră în chip ideal, transmite asupra ei toate aspiraţiile sale de ordin sentimental şi e de ajuns ca această femeie să privească în linişte, în depărtări vagi, fără dramatism, pentru ca inima noastră să bată cu emoţie... (România literară, 02.04.1932).
...Actorii francezi sunt actori de teatru, adică măşti abstracte, distinse sau şterse, care poartă tiranic pe faţa lor uniformitatea expresiei de culise. Actorii aceştia pot fi simpatici pe scenă, dar sunt umbre pe ecran, fiindcă în orice haine s-ar îmbrăca, rămân veşnic actori şi prin aceasta străini de realitatea vieţii cotidiene. În cinematograf, care trăieşte din aprobarea maselor, ce poate spune o femeie-manechin, care fie subretă, fie lucrătoare, fie fată de patron, rămâne mereu actriţa cu zâmbet convenţional, lipsită de sentimentalitate?... (România literară, 23.04.1932).
Natura de viaţă directă a filmului cere înlăturarea actorului tipic şi aducerea de fiecare dată a fiinţei cu totul necunoscute, ca şi autentice... (Adevărul literar şi artistic, 16.02.1936). Când lumea se va pătrunde de esenţa poetică şi decoratică a cinematografului (...) atunci toţi îşi vor da seama că nu e cu putinţă, ca la operă, ca o matroană obeză şi în vârstă să cânte rolul Margaretei, sub cuvânt că are o voce admirabilă”... (România literară, 02.09.1932).
Feeria cinematografică, desenul animat — „Echilibrul dintre spectacol şi poezie este într-adevăr foarte greu de găsit. În orice caz, disproporţia se naşte acolo unde regizorul începe să se amestece în visarea noastră şi să ne-o împiedice, să ne spună adică mai mult decât trebuie. Poezia se împacă rău cu regia, de aceea, cele mai multe feerii sunt pantomimice... Miraculosul nu poate fi înfăptuit în cinematograf decât într-un singur chip: pe calea desenelor animate. Acolo totul porneşte din imaginaţie şi libertate şi idee de natură, întocmai ca în artele plastice, nu vine să contrazică viziunea artistului... (Adevărul literar şi artistic, 29.05.1936). Da, feeria se poate realiza şi în filmul fotografic, dar prin sugestii, prin fuga de contingent!”... (Adevărul literar şi artistic, 16.04.1936).