REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Scenariul coloanei sonore: „Ciuleandra”


     Stop cadru sonor
     Dacă ceva din noi, orice, oricât de mic și de neînsemnat la prima vedere, ar fi de natura eternității am avea dreptul să spunem că Timpul lasă urme... așa cum vântul și apele macină muntele.
     Timpul, de cele mai multe ori, ne petrece cu fața lui lunecoasă, lipsită de adâncime definită, alteori, la mari bucurii sau necazuri, cădem în cutele sale tainice și atunci, în răspăr, evenimentele își pierd proporțiile lor știute. În asemenea situații înțelegem ce mare diferență este între a privi și a vedea, între a asculta și a auzi, de exemplu, ca să ne referim numai la înfățișările plastice ale Filmului, pentru că filmul și literatura exersează des asemenea traiectorii de inițiere intrate deja, am putea spune, în recuzita de mijloace devenite clasice pentru ele. Ciuleandra, ca toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, are o astfel de construcție clasică. În încercarea de a atrage atenția — așa cum obișnuiește această rubrică — asupra subtilei evoluții a mijloacelor cu care inginerul de sunet a realizat amintirea acelui „ciudat joc al și al morții”, a zilei însorite de horă și a zilei mohorâte a păcatului social de neiertat, de care amintirea sa se leagă psihanalitic (voci, muzică, pași în noroi, lanțuri, împușcături) nuanțând prin ele și evoluția „pacientului”, ajungem inevitabil să vorbim despre remarcabila personalitate a cinematografiei noastre care este Anușavan Salamanian așa cum această rubrică nu obișnuiește, măcar pentru faptul, și el de excepție, că același om este și co-scenaristul și inginerul de sunet al filmului. Salamanian, această stâncă de Ararat — cum apare el tuturor celor care l-au privit — tace și face. Tace ca toți inginerii de sunet, obișnuiți să-i asculte pe ceilalți și face ca un mare artizan. La oricare din filmele indiferent de interesul pe care îl acordăm subiectului sau tratării, nu observăm „cusăturile” sunetului, coloana sonoră pare a fi „de-adevăratelea”. E drept că Salamanian nu face teorii și nu enunță crezuri artistice, dar nimeni, absolut nici un om cât de cât serios, care a trecut în interes de serviciu artistic pragul studiourilor cinematografice, nu poate să nu recunoască puternica sa personalitate, nu numai strict în cele ale sunetului. Salamanian a scris Osânda, Ciuleandra și probabil va mai scrie scenarii de film. Nu trăiește din asta și nu cred că își dorește să fie altceva decât este, dar e un om deosebit de sensibil, un om inteligent, și printr-o mare experiența profesională a devenit un excelent cineast — o condiție sui generis spre care aspiră mulți profesioniști ai filmului, dar puțini o cuceresc. Această condiție nu-i dă dreptul de la sine, dar îi pune la dispoziție mijloace sigure, verificate, să-și depășească situația de regizor de sunet. Cu atât mai mult cu cât lucrul la scenariu s-a făcut în echipă, într-o echipă în care, precum anticii luptători ai Thebei, care se antrenau de copii să lupte împreună, Salamanian și Sergiu Nicolaescu ne-au dat de atâtea ori măsura eficientei lor exemplare. Și poate că nu e riscantă observația care s-ar putea face, că Salamanian a știut să-i propună pasacaglii, partituri grave, prietenului său, având încredere că ambitusul său artistic poate acoperi și asemenea note.
     De altfel, în cei douăzeci de ani de când sunt nedespărțiți cei doi prieteni (poate risc acest calificativ al relației lor, dar anii de colaborare sunt sigur douăzeci) au învățat probabil multe unul de la celălalt, pentru că spectaculosul, epicul clar, cu punct culminant și deznodământ — marile virtuți ale lui Sergiu Nicolaescu le regăsim, cât i-a permis dramaturgia și stilul altor regizori, în toate coloanele sonore realizate de Salamanian. Elementele sonore se disting, își joacă fiecare rolul, ies firesc din scenă, expunerea sonoră e clară, riguroasă, clasică. „Modulațiile” — culorile sunt curate, nu sunt cufundate în zgomote conjuncturale necontrolate, urmăresc dramatismul întregului, punctându-I precis, tandru sau violent, după cum e cazul. Pe de altă parte, regizorul îi dă la mână prietenului său, inginerul de sunet, momente pentru a-și intona „cadența” de virtuozitate. Și asta nu e ușor. Bătăliile lui Sergiu Nicolaescu au logică, nu numai spectaculos, sau tocmai prin aceasta apar mai spectaculoase, cascadele au și ele logică, pot fi deci sonorizate spectaculos, pentru că sunetul e desprins din realitate și are logica acțiunii pe care o însoțește.
(Cinema nr. 5, mai 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: anusavan salamanian, ciuleandra film, cronica muzicii de film, gheorghe popa, sergiu nicolaescu

Opinii: