Tânărul regizor Geo Saizescu reface actualmente, alături de prozatorul
Dumitru Radu Popescu şi operatorul
George Cornea, trio-ul care a realizat
Un surâs în plină vară. Primit cu îndreptăţit interes de către public,
Surâsul lui Geo Saizescu a justificat promisiunile filmului de diplomă
Doi vecini, ecranizare onorabilă a unui strălucit text arghezian.
Noul film al lui Saizescu îşi propune să oglindească episoade din viaţa plină de patos romantic a geologilor. Titlul (
La porţile pământului) ne îngăduie să anticipăm evocări realiste ale unor peisaje sălbatice, însufleţite demiurgic de oameni ai timpului nostru, aflaţi în mijlocul unei bătălii de cosmice proporţii cu tainele Terrei, dar şi cu propriul, lăuntricul lor univers intim.
— Cum s-a ajuns la ideea acestui film?
G.S.: Dereul (N.R.: aşa e numit în intimitate Dumitru Radu Popescu) mi-a mărturisit dorinţa de a scrie un film despre geologii din Munţii Apuseni, încă de pe vremea când lucram la
Surâs. Cum întâlnirea numelor noastre pe generic nu a dus numai la o fructuoasă colaborare, ci şi la o prietenie strânsă, mi-am propus să-l „bat la cap” pe scriitor cât mai insistent, astfel încât tema să nu-şi piardă din căldură. La rându-i, cunoscându-mi calităţile (şi lacunele), preferinţele (şi lucrurile care mă intrigă), Dereul a imaginat povestea micului grup de geologi porniţi în căutarea minereului de fier, potrivit temperamentului meu artistic şi, decupând scenariul literar, m-am regăsit dintru început în atmosfera naraţiunii cinematografice. Scenariştii — solicitaţi stăruitor — au început să scrie roluri pentru actori. Mi se pare infinit mai preţioasă ideea elaborării unor scenarii pentru regizori. Din întâInirea întâmplătoare a unui scriitor cu un regizor rezultă adesea filme interesante, însă de cele mai multe ori oamenii aceştia necunoscându-se nu se pot completa, nu circulă pe aceleaşi traiecte de gândire.
— E vorba deci de o invitaţie la cunoaştere reciprocă?
G.S.: Mai mult, la prietenie creatoare. Să ne exprimăm pe noi înşine cu ceea ce avem noi personal, păstrându-ne în acelaşi timp locul în acest cor care e „armata” cineaştilor. Şi lucrul e cu totul posibil. Nu ne-ar ştirbi cu nimic din personalitate dacă am învăţa mai mult unii de la alţii (şi nu numai din succese), dacă am „trage cu ochiul” în mod amical — creator în livada vecinului. Numai aşa putem aborda marile teme ale epocii, cu curaj şi spirit de răspundere, convinşi că vorbim de pe poziţiile unei colectivităţi definite astfel printr-o trăire a timpului prezent.
— Ce trebuie înţeles prin curaj, în cinematografie?
G.S.: Adesea, curajul e înţeles dintr-o latură pur tehnică. Or, curajul nu e în primul rând îndrăzneală tehnică, procedeu inedit, de laborator, modificare a mijloacelor de obţinere şi prelucrare a imaginii etc. Se vorbeşte prea mult despre imagini opace, „murdare”, translucide, ori mai ştiu şi eu cum, ne extaziăm de teoria aparatului fix ori, dimpotrivă, a celui mobil şi uităm că în meseria noastră — ca peste tot în artă — curajul e legat în primul rând de ideea, de răsfrângerea şi interpretarea fenomenelor istorice sociale. Pentru un cineast care-şi justifică încadrarea, curaj înseamnă pasiune pentru om, pentru viaţa celor din jur, detectarea în realitate a noului, lupta pasionată împotriva inerţiei. E regretabil că fie şi în glumă la noi s-a citat „curajul” ca fiind goana după spectaculos, când, regizorii alternează momentele pur narative cu secvenţe cuprinzând săruturi „pasionale”, fete frumoase îmbrăcate cât mai sumar cu putinţă, sau stăruinţa operatorului (preţ de o ţigară) în filmarea unui picior superb. Nu îndemn la puritanism, dar prezentarea cu exces a unor „noutăţi” de acest soi mi se pare cu totul vetustă, o imixtiune în domeniul filmelor de ştiinţă popularizată.
— Filmului, ca act artistic de răspundere imediată îi e proprie efervescenţa, expresia spontană, un acut sentiment al noului. Care ar fi premisa realizării unui număr tot mai mare de filme de actualitate?
G.S.: Trebuie să ni-i apropiem pe cei mai valoroşi scriitori, să nu-i mai speriem cu discuţii despre specific şi imuabilitatea tainelor şi legilor filmului şi nici cu comisii şi comitete de lectură, ci să-i convingem că pot privi profund în viaţă şi prin vizorul Ariflexului. Trebuie asigurat un climat fertil pentru ca peliculele rezultate după munca noastră să nu trăiască doar cât ţine săptămâna de după premieră şi nu numai în cronica binevoitoare a „Informaţiei Bucureştiului”. Consider că vibraţia autentică a unui artist în faţă ideilor contemporane poate — cu condiţia unei transfigurări creatoare — să rămână, să treacă peste timp, să se păstreze, contrazicând perisabilitatea filmului. Nemodificată de trecerea anilor, emoţia majoră e un magic fluid în stare să înmagazineze chipuri ale epocii, să îmbuneze senzaţii, sentimente, să dea contur ideilor pentru care ardem, pentru care ne batem. Nu cred în moartea ori în vremelnicia filmului!
Cuvinte mari care obligă. Le-am consemnat în interviul de faţă, numai pentru că Geo Saizescu nu le foloseşte prea des, cum se mai întâmplă unor amici ai noştri de la Buftea.
