REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cu Henri Colpi după o scurtă absenţă - Şantier


     Autorul filmului O absenţă îndelungată, laureat în 1961 Ia Cannes cu Palme d'Or, regizor al coproducţiei româno−franceze Codin, distinsă cu Premiul special aI juriului, în 1963, la acelaşi festival, turnează — după cum se ştie — din nou în studiourile româneşti.
     Pe platou, Henri Colpi infirmă imaginea clasică a regizorului — văzut în dezlănţuiri temperamentale, cu sau fără port-voce, dar de obicei cu alură de general. Tipologia profesională l-ar situa mai degrabă în rândul pictorilor. Reflectoarele şi aparatele, cablurile şi scările, solicitările multiple din partea echipei inevitabil numeroase, prezenţa inoportună a curioşilor cu ochii dilataţi în direcţia vedetelor nu-l scot din această ipostază. Asistăm la un dialog imperturbabil cu şevaletul dinamic din faţa obiectivului, ca într-un interior solitar de atelier. Un zâmbet încurajator — ca şi cum s-ar afla perpetuu în admiraţia interlocutorului — îl face prezent pe planul relaţiilor de platou, chiar atunci când absentează preocupat în exclusivitate de imagine care se compune dincolo de locul clachetei; chipurile actorilor, gesturile şi expresiile lor imperceptibile, variaţiile infinitezimale ale luminii, între cele patru rame ale cadrului.
Vocabular de platou
Suntem la gară la Râşnov. Se repetă în decor autentic un fragment din discuţia Monei cu şeful de gară.
— Prea multă intensitate! — intervine H. Colpi.
— Nu atât de apăsat, mai lejer.
     Din nou replica actorului.
— Acum a fost bine, în afară de final. Ochii! Nu-i deschideţi atât de tare. Nu forţaţi. Încă o dată. Şi mâinile — nu le ridicaţi, lăsaţi-le la locul lor.
     Şi cuvintele regăsesc acum gestul care a câştigat la rândul său în proprietate.
— Perfect — gestul cu mâinile e acum bun, dar mai legat, mai cursiv. Mişcare, mişcare, mişcare!
— Să filmăm — propune regizorul secund Petre Popescu.
— Atenţie! Motor!
Visurile nu sunt niciodată vechi
— Sunteţi la prima dumneavoastră comedie, domnule Colpi?
— Nu, am scris multe comedii — e poate genul meu preferat... Deocamdată am scris mai ales „pentru sertar”. Una din ele s-a şi jucat. — Se numea L'Eléphant dans la maison. Era un elefant în miniatură, o sugestie doar, care să ne scoată din cotidian.
— Formula aceasta vă apropie de Sebastian. Dar credeţi că în epoca noastră, când călătoriile sunt oricum mai la îndemână, continuă să fie actuală tentaţia aceasta nostalgică a distanţelor?
— De ce nu? Orly-ul — nu ştiu dacă ştiţi — devine acum, din ce în ce mai mult, unul din punctele turistice cele mai frecventate ale Parisului. Oamenii vin să vadă cum pleacă avioanele. Când un avion pleacă la Lisabona sau la Copenhaga, nu par interesaţi. Dacă se anunţă însă un zbor spre Bamako sau spre Bangkock — încep să viseze. Visează şi azi, ca şi în piesa lui Sebastian, iar visurile nu sunt niciodată vechi.
Nu o stea, ci o cometă
— Dar o anumită desuetudine există totuşi în piesă.
— Desuetudinea e a epocii şi de altfel ea e destul de relativă: moda 1930 e iarăşi la ordinea zilei. În film vom păstra de aceea înfăţişarea, aspectul exterior, costumele epocii, ca şi construcţia şi sensul general al piesei. Ceea ce se va modifica va fi psihologia personajelor. Le vom da mai multă forţă interioară. În piesă ele erau strivite de mediu, iar steaua care trecea nu părea să schimbe nimic. Mona pleca şi Miroiu se întorcea la cărţile lui prăfuite. Atât. Dar Mona, Mona poate să treacă nu ca o stea, ci ca o cometă, ca o cometă care să poarte după ea o trenă de lumină. Ecoul trecerii ei se poate amplifica şi poate să transforme nu numai pe Miroiu, ci şi pe ceilalţi oameni, în sensul că-i poate face mai receptivi, mai curioşi măcar, încât ei să observe cel puţin că s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Şi atunci vor începe să-l privească pe Miroiu altfel, nu-l vor mai socoti doar ca pe un om puţin nebun. El va începe să beneficieze în ochii lor de o consideraţie de care nu se bucurase înainte. Se va produce adică o modificare de profunzime sau mai exact va apărea o dispoziţie nouă a oamenilor către o altă perspectivă de viaţă.
— Unele personaje au în piesă o factură oarecum convenţională... De pildă, domnişoara Cucu.
— Mademoiselle Cucu e într-adevăr „tipică” în sens tradiţional şi încărcată cu prea multă răutate. În scenariul pe care-l semnez împreună cu Al. Mirodan, trăsăturile ei, care ţin de un anumit provincialism şi de o anumită îngustime, vor fi distribuite mai multor personaje — vor căpăta identitate doamnele de vizavi, de care se teme Miroiu, iar Mademoiselle Cucu va avea personalitatea ei, întregită cu calităţi omeneşti: ea nu se poate să nu aibă regrete, nu poate să nu păstreze unele resurse de tandreţe. Şi alte personaje vor suferi o metamorfoză asemănătoare care nu le va modifica esenţa, ci le va face mai reale, mai vii şi mai complexe, mai credibile de către spectatorii de astăzi.
— După Codin, Steaua fără nume va fi poate o întoarcere la stilul primului dumneavoastra film — O absenţă îndelungată?
— Va fi poate, din unele puncte de vedere, dar cu alt ritm — un ritm de comedie. Nu urmăresc nimic extraordinar, nu vreau să fac lucruri bizare. Vreau să fie un film bine jucat ceea ce este obligatoriu pentru orice comedie — iar Marina Vlady şi Claude Rich, în fruntea unei distribuţii din care fac parte de asemenea actori români de mare talent — Eugenia Popovici, Marcel Anghelescu, Grigore Vasiliu-Birlic — ne oferă şanse să împlinim această dorinţă... sau acest vis.
 
(Cinema nr. 12, decembrie 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: henri colpi, mihail sebastian, pe platouri, steaua fara nume film, val s deleanu, valerian sava

Opinii: