Sanda este un film despre anii „epocii de aur” făcut, din păcate, în stilul acesteia, cu falsele pudori şi falsul curaj ce caracterizează multe din mărturiile de azi despre ieri. Mizeria cozilor, promiscuitatea vieţii, politica pilelor, corupţia prezente în film rămân elemente tangenţiale unui conflict schiţat doar, fără forţă de convingere, exterior, lipsit de fiorul tragic al autenticelor probleme evocate. Avortul în societatea comunistă, realitate care a dus la nenumărate crime, cu complicităţi precise, cu răspunderi morale cunoscute rămâne în film concesiv credibilă, vag acuzatoare, ţinând mai degrabă de simplismul convenţional decât de necesara forţă de invenţie şi imaginaţie artistică.
Un fel de neorealism neosocialist inversează raporturi şi personaje cunoscute din filmografia „epocii de aur”. Universul feminin, bogat şi profund, rămâne investigat la suprafaţă, autorii filmului
Cristiana Nicolae (care semnează şi scenariul) şi Nicu Gheorghe atingând doar performanţa unei îndrumări corecte a actorilor, fără a fi tentaţi a justifica reacţii psihologice mai profunde, mai adevărate. Mediocritatea unor existenţe, dramatismul condiţiei femeii rămân doar sugerate într-un context aproape documentar, dar fără a atinge desprinderea de înregistrarea fadă şi artificială a unei mărturii întârziate.
În urmă cu aproape douăzeci de ani,
Ilustrate cu flori de câmp, trata aceeaşi problemă, comparativ cu un evident plus de dramatism, de personalitate, de artă, în primul rând cinematografică. Acel film mărturisea o poziţie, o opoziţie faţă de una dintre cele mai mari crime ale regimului ceauşist. De aceea, nici n-a fost văzut de prea multă lume (de altfel, şi unul dintre protagonişti,
Dan Nuţu, a avut „neinspirata” idee de a alege libertatea).
Sanda, cu tot efortul de a surprinde tristeţea condiţiei unui personaj, condamnat de aberantele legi ceauşiste, rămâne la nivelul unui caz particular, la o anecdotică simplistă şi simplificatoare, în ciuda intenţiilor de a fi un film autentic, revelator.
O proză cinematografică ternă şi descriptivă, inundată de locuri comune demonstrează lipsa de nerv, de patetism cu care ar fi meritat tratat acest subiect. Cu puţine excepţii actorii traversează filmul, fără prea mare convingere, constrânşi de banalitatea partiturilor să nu se apropie prea mult de fenomenologia socială şi morală propusă.
Florentina Mocanu, interpreta Sandei, acoperă totuşi cu discreţie şi reţinută expresivitate drama existenţială a personajului conferindu-i firesc şi individualitate.
Emilia Popescu, poate mai puţin inspirată ca în alte filme, desenează un temperament şi o sensibilitate exterioare, fără a îndrăzni mai mult spre vibraţia interioară necesară rolului Miuţei. Mai experimentat,
Marian Râlea improvizează mai mult pe datele unui personaj fără prea multe ambiguităţi, liniar şi deloc subtil. Muzica filmului compusă de lon Cristinoiu aduce numai deservicii atmosferei, compusă fiind parcă după numărul de metri de peliculă plătiţi autorului. Ar fi momentul ca asemenea compozitori să renunţe la cinematografie sau cinematografia să renunţe la astfel de „servicii”.
Nici imaginea, în ciuda eforturilor depuse de doi operatori, nu străluceşte prin originalitate, prin inspiraţie, prin acurateţe, prin atenţia acordată valorilor luminii.
Sanda rămâne un film mediocru, care ratează un subiect, o temă, neducând până la capăt nici acuza la adresa unei societăţi, nici drama personală propusă. Este din păcate, un eşec ce confirmă continua criză de inspiraţie a întregii cinematografii româneşti, aflată într-o îngrijorătoare perioadă de declin.