Vorbirea noastră cea din toate filmele
Cerem filmelor noastre, pe bună dreptate, să se constituie în documente ale epocii pe care o trăim. Să ne restituie imaginea a ceea ce suntem noi astăzi, să lase celor de după noi mărturii. Rar, foarte rar, ne-am pus întrebarea dacă, judecându-ne după filmele ce poartă semnătura contemporanilor noştri, cei care le vor vedea la o distanţă de câţiva ani — ce vor despărţi o generaţie de alta, un timp de altul — îşi vor putea face «o imagine» şi despre modul nostru de a ne adresa cuvântul astăzi, acum; despre nuanţele, culorile particulare pe care le îmbracă dialogul dintre oameni la un moment dat, nuanţe pe care dicţionarele lingvistice nu au apucat încă să le inventarieze, să le clasifice, dar care ne încredinţează de permanenta «lucrare a limbii», de caracterul ei viu. Ani de zile ţinta atenţiei noastre, fie ea ironică, fie analitică, a fost aşa-numita «lipsă de firesc» a dialogurilor din filmele noastre, teatralitatea lor — moştenire a unor structuri artistice mai vechi. Experienţa, efoiturile şi-au spus şi aici cuvântul, ne-am întâInit cu destule filme, în ultima vreme, ale căror vorbe nu ne-au biciuit auzul, dar, din ipostaza unor viitori spectatori, pe care o avansam la începutul acestor rânduri, mă întreb ce mărturii lasă filmele noastre despre felul cum se vorbeşte astăzi, pe stradă, în tramvai, la cumpărături, despre dialogurile despre modalităţile, uneori de-a dreptul uluitoare, ale copiilor de a lua cunoştintă de semnificaţia unor cuvinte, ale bătrânilor de a-şi însuşi, uneori cu îndărătnicie, alteori cu orgoliu, vorbe răsărite în calea lor ca nişte bolovani. Desigur, pentru toate acestea ar trebui ca filmul însuşi să coboare mai mult în stradă, ar trebui ca eroii să meargă mai mult cu tramvaiul, mai puţin cu maşina personală sau directorială (de câte ori a răsunat în filmele noastre nemuritoarea întrebare «vă daţi jos la prima?»), să avem mai multe pelicule autentice cu şi despre tineri, cu şi despre copii.
În acest chip paradoxal, aparent pariadoxal, anumite ticuri ale unui limbaj mai rigid, oficial, născut şi el din anumite necesităţi ale transferului de informaţii şi comunicări într-o societate modernă, din larga răspândire a noilor termeni cu care vehiculează astăzi ştiinta, pătrund mai uşor în vorbirea eroilor de pe ecran. Statutul gata constituit, legiferat al unui astfel de tip de vorbire se converteşte într-un permis de liberă trecere. Un erou de meserie, să zicem, profesor de logică, se exprimă, în filme, ca un profesor de logică, o taxatoare de tramvai... aici, de cele mai multe ori, scenaristul ezită între un pitoresc facil sau o aducere la un numitor comun şi, oricum, este păcat.
Să dăm cezarului ce-i al cezarului şi personajului ceea ce i se cuvine.
