REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Să învăț să scriu în limba Iibertății


     Gândesc... vorbesc... scriu cu dificultatea unui „nou născut”. Nu de fiecare dată. Uneori se întâmplă să uit ceea ce știu că ar trebui se fie starea normală și mă las prins de iureșul cu care oamenii din jurul meu se avântă plini de elan spre „certitudini” pe care, nu după multă vreme, le descopăr atât de relative, atât de efemere. Mă întorc singur la ,,cota 0” și nu-mi doresc decât tăria de a rezista cât mai mult aici. Nu-i nevoie să recitesc cele câteva rânduri de mai sus ca să-mi verific senzația de confuzie pe care bănuiesc că o dau. Nu le recitesc pentru că nu pot și nu vreau să corectez nimic. Nu aș face decât să încerc să ascund o stare pe care o percep cu o maximă acuitate și pe care sunt gata să o mărturisesc. Sigur, e un punct de vedere cu totul personal, dar și libertatea unor asemenea puncte de vedere cred că e unul din drepturile elementare pe care ni le-am câștigat.
     Deci, de ce „nou născut”? După douazecișicinci de ani de muncă, după sute și mii de pagini scrise, rupte, rescrise, mă mai pot întoarce chiar la început?
     Cred că da. Mai mult, cred că numai în felul ăsta îmi mai pot oferi o șansă de a realiza singurul lucru major pe care mi l-am dorit cu adevărat în viață: să fiu un scriitor liber. Sublinierea este foarte importantă pentru că ea cuprinde întreaga esență a problemei (dacă nu ar fi vorba de o confesiune și aș propune o abordare strict teoretică, aș spune fără ezitare „drama problemei”); chiar dacă în toți acești ani nu am scris nici măcar un rând, un singur cuvânt de care să-mi fie rușine (evident, din punct de vedere al cinstei și demnității umane) nu am voie azi să nu realizez că am trăit și am scris într-un regim de detenție. Cu psihologia și orizontul, fatalmente închis, al celui încarcerat. Sigur, am reușit în acești ani să-mi procur un număr de cărți; din când în când primeam sau întorcearn vizita unor prieteni (și ei viețuitori în același lagăr) cu care încercam, pe un ton mai controlat sau mai vehement, să leg un dialog cât de cât coerent, cât de cât clarificator: eterna căutare a unei soluții! Sigur, m-am străduit (ca și mulți alții) să exprim cu cât mai multă fidelitate adevărurile și sensurile vieții pe care o trăim. O viață de lagăr într-o literatură de lagăr (scenă sau film). Am crezut ani de zile că se poate supraviețui salvându-ți propriul eu: prin refuzul oricărui compromis cu autoritățile; prin obstinația de a-ți apăra un sistem de gândire propriu, implicit de-a rezista permanentei succesiuni a „nu”-urilor care-ți barau orice încercare de exprimare publică; printr-o igienă sufletească individuală care, clipă de clipă, ar fi trebuit să te apere de maladiile proprii lumii în care trăiam. Îmi închipuiam că se poate accede chiar la o anumită formă de libertate, ignorând sârma ghimpată care ne înconjura, organizându-mi „cum vroiam” infimul spațiu în care aveam permisiunea să respir. Eram conștient de asediul psihologic la care eram în permanență supuși, de mijloacele diabolice prin care se urmărea implantarea unui sistem paralizant de reflexe condiționate și totuși nu puteam accepta ideea abandonării oricărei speranțe. Un prieten de neînlocuit, pe care l-am pierdut, încerca să-mi deschidă ochii: „Dacă intri într-o tavernă în care toți au în pahare băutura cea mai ordinară, după numai două minute cât ți-a trebuit să-ți cumperi pachetul de țigari, când ieși ai să duhnești la fel ca și ei”. Mi se părea o viziune catastrofică. Nu puteam să înțeleg că avea dreptate. Nu vroiam să recunosc elementarul adevăr pe care mi-l sugera...
     Pușcăria, și sârma ghimpată, și temnicerii aparțin azi trecutului. Să-i las să se piardă în negura uitării sau să-i țin în permanență vii, alături de mine? Sigur, întrebarea poate să apară prea tranșantă: de ce neapărat „ori — ori”? Pentru că mă consider, cum spuneam, „un nou născut”. Pentru că de azi trebuie să optez între a încerca să descopăr un univers despre care nu știam absolut nimic, dar pe care, orbește, încercam să mi-l închipui: universul omului liber — sau, din contră, să continui să demontez la infinit hidoasele resorturi ale coloniei penitenciare în care am trăit... Și tot ce-am pus pe hârtie până ieri ― numai și numai în numele adevărului! — merge direct la coșul de gunoi al istoriei? Să trec cu buretele peste tot ce-a însemnat viața mea până în aceste clipe?! — Nu. Nu pot și nici nu ar fi drept s-o fac. Și nici să pun pe foc piesele și scenariile pe care le-am scris, știind de la bun început că numai o minune le-ar putea salva din liniștea de mormânt a sertarului. Minunea s-a produs! Poate că azi e chiar momentul lor. Dar pentru timpul care ni se deschide în față, eu cel puțin cred că nu sunt încă pregătit. Am trăit prea mulți ani în cea mai adâncă beznă, ca să nu mă orbească lumina care dintr-o dată azi ne inundă: contururile, chiar dacă le disting, simt că nu pot să aibă încă și fermitate; potecile pe care încercam să mă strecor, trebuie să capete cuprinderea marilor bulevarde; lumea, știu, e infinit mai complexă decât mă străduiam eu să mi-o imaginez. Am fost țintuit ani de zile la perete, la fel ca toți din jurul meu, de cea mai dementă dictatură, ca să-mi închipui că dintr-o dată aș putea să pășesc cu siguranța și suplețea unui om sănătos. Tentația, evident, e uriașă. Și pertect justificată. Dar rațiunea poate încerca s-o egaleze, îmi trebuie timp. Îmi trebuie, mai ales, răbdare. Rănile se vor închide, cojile vor cădea, cicatricele vor rămâne, până la sfârșitul vieții. Tot ce mai trebuie să fac e să învăț să gândesc, să vorbesc, să scriu în necunoscuta limbă, până azi, a libertății... 
 
(Noul Cinema nr. 4/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, radu f alexandru

Opinii: