​S-a născut un actor de film

     Interpreţi şi roluri
     Să vii pe un platou după ce paşii ţi-au bătătorit ani de zile scena teatrului şi să ignori prezenţa aparatului până la o limită aproape incredibilă, înseamnă, într-adevăr, să ai filmul, cum se spune, în sânge, să trăieşti în tovărăşia lui precum a unei boli neştiute. Încerc să mă plasez în acest punct pentru a putea înţelege, mai exact, ceea ce face Nicolae Albani în filmul lui Mircea Daneliuc, Croaziera, per­sonajul său, instructorul Proca, nemai­păstrând nici urmă din lupta inerentă pe care orice rol o poartă, mărturisit sau nu, cu cinematograful. Mai mult decât atât, senti­mentul pe care îI degajă este acela al re­nunţării cinematografului la orice rezisten­ţă, şi cât de perfide îi pot fi căile, o ştim prea bine. Trecerile eroului de la o stare la alta sunt atât de alunecoase, încât metamorfoza lui are, la nivelul percepţiei, o adiere aproape kafkiană, în sensul în care privirea este provocată, ca într-o reacţie în lanţ, parcă înaintea acceptării informaţiei mentale. Alt­fel spus, să vezi şi să nu crezi. Este bărbatul acela sigur de el, trecut prin multe «croazie­re», cel care vorbeşte chiar mângâietor, chiar convingător, despre «expediţia de care beneficiaţi» şi urează «vânt bun, tova­răşi!», la început de film, este el acelaşi cu omul excedat, obsedat, temător, care îşi leagă bruma de speranţă a salvării aparenţelor, de nişte «diplome» ce nu mai vin, în finalul povestirii? Ce se află între ridicolul voios dar acceptabil al celui care fredonează «verde crud, verde crud» şi mărturisirea jalnică a fricii iscată de o ni­mica toată?
     Instructorul Proca nu trăieşte experienţe fundamentale, dar confruntarea programu­lui său interior, redus la câteva scheme şi ticuri cu cel al unei generaţii a degajării, dar mal ales al unei generaţii căreia istoria nu i-a refuzat dreptul la băşcălie, îl descen­trează treptat, treptat, până la anihilare. Actorul Nicolae Albani a intuit şi a nuan­ţat cu precizie de fin instrumentist notele acestor târcoale ale unei temeri nejustifica­te, începând cu întrebarea «crezi că e bine?» ridicată de prepararea unei biete îngheţate neincluse în program şi ajungând la dis­persarea iscată de «jocul cu lingura» în timpul «serii de televizor». Între ele se aşază câteva semne ale unei nelinişti as­cunse, derizoriu-temătoare, în esenţa ei — «trebuie să facem ceva cu dansul ăsta», «trebuie să-i duc până la capăt, cine să-i ducă?» (ca şi cum destinul celor tineri atârna de «dusul lor la capătul excursiei»), — dar trup din trupul filmului gândit de Daneliuc, creaţia interpretului sugerează dramatismul golului, mult mai greu de sesizat şi, mai ales, de acceptat, decât ri­dicolul lui. Eşecul său pune pe gânduri şi, în acelaşi timp, umanizează personajul, cu atât mai mult cu cât el nu este provocat de întâlnirea cu nişte «tineri furioşi», insolenţi, ci de băieţi şi fete cât se poate de la locul lor, câştigătorii unor concursuri onorabile, care se distrează cu nevinovăţie, cunosc toate regulile jocului dar au prilejul unei libertăţi interioare pe care maturii de lânga ei au pierdut-o fără să-şi dea seama.