REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„România, coşmarul meu iubit”


     Balanţa înseamnă, din mai multe puncte de vedere, pentru cinematograful românesc al anilor '90, ce a însemnat Reconstituirea în anii '70: cucerirea unui teritoriu nou, un posibil cap de pod, un film reprezentativ pentru tonul şi tonusul unui popor, la un moment istoric dat. Cu intuiţia marilor creatori, Lucian Pintilie a ales, la întoarcerea acasă, din mulţimea de proiecte posibile, tocmai „Balanţa” lui Ion Băieşu, un mare „roman popular”, văzut de regizor ca primul, în ordinea urgenţei... Un fabulos „film-foileton”, de actualitate; o alegorică poveste de dragoste, contra-balanţă la grotescul, la mutilările, la catastrofele înlănţuite ale unei lumi născute sub un dublu semn zodiacal: Ceauşescu şi Caragiale. „Tristan şi Isolda”, într-o asemenea lume, degenerează, inevitabil, în Trist an şi solda-i mică (alt titlu al scenariului Balanţa scris de Pintilie; o altă variantă de titlu e Deşteaptă-te, române).
     Reconstituirea (1969), De ce trag clopotele, Mitică? (1981) şi Balanţa (1992), iată un impresionant triptic, cu acelaşi titlu posibil: Deşteaptă-te, române...
     Într-o cinematografie dezorientată şi devitalizată, orbită parcă de lumina neaşteptată şi prea puternică a unui adevăr al vieţii, în fine, ne-interzis — Balanţa înseamnă, înainte de orice, un veritabil „şoc al realului”, o recuperare a vitalităţii, a prospeţimii privirii, a actualităţii văzute în „devianta” ei normalitate.
     Balanţa e şi primul adevărat succes cinematografic românesc în lumea largă. Succes nu numai în zona, inevitabil purificată, a festivalurilor internaţionale (în primul rând Cannes), dar şi în jungla difuzării curente franceze unde, făcând faţă unei concurenţe, se ştie, ilustre şi acerbe, Balanţa a avut şi succes de public. Şi un enorm succes de critică. În presa franceză au apărut zeci şi zeci de pagini, de cronici, de analize, de interviuri cu Lucian Pintilie (unul mai captivant decât altul). Multe din aceste pagini, care ar putea compune o carte, au fost traduse şi tipărite pe larg şi în presa noastră. Citindu-le — inhibantă lectură — ai senzaţia, perfect justificată, că totul e deja-spus, şi că mai mult decât atât nu se poate spune. În esenţă, pentru comentatorii occidentali, importanţa Balanţei e comparabilă cu aceea a Omului de marmură, al lui Wajda, la vremea lui. Filmul a fost receptat ca o captivantă frescă socio-politică, un portret în mişcare al convulsiilor care copleşesc, azi, Europa de est (într-o edificatoare paranteză fie spus, un cronicar parizian corela chiar episodul din finalul filmului — autobuzul plin de copii-ostateci, „masacrul inocenţilor”, cu un fapt similar, petrecut, chiar în acele zile, în Bosnia!). Merită să amintim, aici, o observatie de fineţe din „Cahiers du cinéma”, aceea a unui reporter francez care a realizat că, deşi filmul se situează, ca timp, practic, spre sfârşitul epocii Ceauşescu (în 1988), el este, incontestabil, prin ce spune şi arată, în totală libertate, un film „de după Ceauşescu”. Drept care, Pintilie e întrebat de ce şi-a plasat povestea „într-o Românie încă sub jugul Securităţii, într-un sistem pe cale de dispariţie, la care nimeni nu mai pare să vrea să revină?”. „Nu e adevărat că e un sistem pe cale de dispariţie — răspunde Pintilie —, la reapariţia căruia nu mai visează nimeni. Această formulă aparţine mai degrabă discursului oficial — şi mai ales prezidenţial —, este discursul unei Securităţi reciclate. Noua oligarhie refuză ca procesul comunismului să aibă loc. Sau, mai exact, îl consideră ca un proces definitiv închis. Închis după câteva procese caricaturale, pe post de sacrificii ritualice — primul dintre ele fiind acela al lui Ceauşescu, proces care ne-a acoperit de ruşine în ochii lumii întregi. Amnezia istorică este primul punct înscris în programul politic al puterii actuale, care se sprijină, desigur, pe un climat de apatie, de oboseală şi de indiferenţă — climat care nu e decât aparent, şi este, în orice caz, trecător...”.
     Wim Wenders spunea că există două lucruri esenţiale în cinema: faptele obiective şi privirea. Balanţa e o oglindă plimbată de-a lungul unei ţări. „România, coşmarul meu iubit”, cum zice Pintilie. „Specificul naţional” se dovedeşte, din nou, calea cea mai sigură spre universal. Trebuie spus, pentru ca tabloul să fie complet, că există şi ochi autohtoni cărora imaginea din oglindă li s-a părut „deformatoare”, „dezavantajantă”, iar Balanţa, cum s-ar spune — o capodoperă duşmănoasă! Absurdul a mers până acolo încât s-au făcut apropieri între proiectarea Balanţei, în '93, în America, şi... neacordarea clauzei! România, ţara mea! Se uită, din nou, un adevăr, pe care ni-l amintea Gabriel Liiceanu la premiera Balanţei: numai un îndrăgostit se poate hrăni până şi din defectele obiectului iubirii sale...
     Pentru că, repetăm, s-a scris imens despre Balanţa, ne vom limita la câteva „aspecte” care nu apar în presa franceză. De pildă, ce nu ştie presa franceză? Presa franceză n-are cum să ştie — dar noi ştim — cât de fericit ar fi fost regretatul Ion Băieşu, marele noastru Guţă, să vadă filmul... şi cât de bine a ştiut Lucian Pintilie, în acest puternic film de autor, să extragă esenţialul şi să pună în valoare dimensiunile majore ale operei lui Băieşu.
     Ce i-a mai scăpat, inevitabil, presei franceze? Presa franceză n-a avut cum să guste, să simtă, să înţeleagă în specificitatea ei inimitabilă, toată marea de înjurături în care se scaldă filmul (şi care, în traducere, nu pot să sune, prin comparaţie, decât extrem de spălăcit). Se înjură fastuos, în film, se înjură cu artă, cu sete, ca într-un reflex, de-acum, istoric, înjurătura fiind, se ştie, alături de băşcălie, unul din refugiile „rezistenţei” româneşti la teroare. În scenariul Balanţei (care poate fi citit în admirabilul volum „4 scenarii” de Lucian Pintilie, apărut în editura Albatros), la motto-ul din Pascal, al romanului originar „Omul nu e nici înger, nici animal, nenorocirea e că cine vrea să devină înger devine animal” (ceea ce suna de-a dreptul subversiv în epoca „omului nou”), se adaugă şi un motto din Antim Ivireanul: „...nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii... Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminicătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea. Cine din păgâni face aceasta? Sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?”... Presa franceză n-a putut aprecia, apoi, în cunoştinţă de cauză, ca noi, exactitatea absolută a diagnosticelor puse de regizor. Acolo unde „ei” au văzut delir carnavalesc, spectatorul român îşi recunoaşte, cu precizie, propria lume, propriile ei „instituţii”, plasate, toate, sub semnul derizoriului, al relativului şi al obsesiei „Să mai zică cineva că n-avem democraţie!”; redescoperim, deci, în eşantioane reprezentative: Justiţia, Biserica, Partidul, Şcoala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile etc. Totul, într-o lume a contrastelor, în care „plaiul mioritic”, se lipeşte de un orăşel „industrial” cenuşiu, care, dacă s-ar respecta normele de poluare europene, ar trebui evacuat sau înconjurat cu sârmă ghimpată...
     Un ritm energetic, un cinema direct, natural ca o simplă respiraţie, fără căutări de „stil”.
     Grotesc purificator, tragic dezamorsat printr-o „terapeutică a derizoriului”, luciditate nepatetică, umor negru, o lume vizuală şi sonoră clocotind de viaţă, o imagine vie a României anilor '80 (sau '90?, sau 2000?)... Spre deosebire de Reconstituirea, unde mizeria avea o anumită sobrietate, sau măsură, în Balanţa mizeria erupe, deszăgăzuită, mult mai colcăitoare, mai agresivă, mai colorată, mai veselă şi mai nepieritoare. Ce vreţi, au trecut 20 de ani, ne explică Pintilie.
     Întreaga echipă care a realizat filmul e ridicată de Pintilie la cotele randamentului maxim. În toate sectoarele lui (imagine – Doru Mitran, costume – Svetlana Mihăilescu, decoruri – Călin Papură, sunet – Andrei Papp, montaj – Victoriţa Nae), filmul „vede idei”, şi le pune în pagină într-o explozie de nuanţe şi într-o mare bogăţie de registre, de la naturalismul crud, violent, până la tenta difuză, amar crepusculară. Privirea — de o intensitate neobişnuită — a unui artist neobişnuit asupra lumii, face ca realul, atât de bine stăpânit şi conectat la o înaltă tensiune artistică, să capete uneori irizaţii magice.
     În aceeaşi ordine de idei, „presa franceză” n-a putut savura, în aceeaşi măsură ca noi, marile creaţii ale actorilor: Maia Morgenstern — forţă de mare tragediană, cinism modern, deznădejde fără întoarcere, nebunie şi inteligenţă, actriţa e o chintesenţă a spiritului Balanţei, este prezenţa fără de care filmul ar fi fost de neimaginat, Răzvan Vasilescu — excepţional în rolul doctorului nonconformist, intelectual contestatar, virtuozul unui „anarhism intelectual cu deschidere socială.” („Mitică c’est moi”, zâmbea Pintilie la conferinţa de presă). Absolut toţi actorii sunt extraordinari, indiferent de dimensiunea partiturilor. Victor Rebengiuc, demenţial în rolul unui mic despot rural, scufundat în alcool, comandându-i, cu un elan implacabil, popii, să cânte, la chiolhan, „repertoriul dinainte stabilit”; Dorel Vişan — prea păcătosul părinte de un haz nebun, care se înfruptă din cele lumeşti fără să se încurce în cele sfinte, bea cimentul pentru biserică, îşi „bagă picioarele” în catedralele Occidentului, nu şi-ar vinde copilaşul handicapat decât pe valută...; Dan Condurache — impecabil în postura ridicolă a unui procuror mărunt şi corupt, terorizat de vicii şi de nevastă; Virgil Andriescu — „personajul absent”, conturat, treptat, cale de un film, „tată bun, tată tiran, tată fricos”, vechi ilegalist cominternist, colonel scăpătat, pus pe linie moartă, un „fost'' care dispare odată cu o porţiune de istorie în flăcările crematoriului, pe muzică de Internaţionala... În alte roluri, „secundare”, fiecare antologic în felul său: Mariana Mihuţ, Leopoldina Bălănuţă, Marcel Iureş, Matei Alexandru, Gheorghe Visu, Magda Catone, lonel Mihăilescu. Iar în roluri „episodice”, câţiva actori reuşesc, în câteva minute, creaţii memorabile: lon Fiscuteanu, falnic reprezentant al Armiei Române, căzut din cer pe terenul marilor manevre; Mihai Constantin, paraşutistul extraterestru; Erika Băieşu — bolnava genial-idioată; Florin Călinescu — securistul „James Bond şi Aprozar”, smulgând aplauze la scenă deschisă. Şi alţii încă. Filmul e un regal actoricesc, de o vitalitate cu care cinematograful mondial nu se întâIneşte în fiecare zi.
     Un posibil subiect, interesant: paralela între scenariul scris de Pintilie şi filmul propriu-zis; e fascinant să descoperi, pe ecran, porţiunile de „improvizaţie”, apărute pe traseu (un mic mare exemplu: replica miliţianului aflat într-o maşină în mers, „Românul e un om blând!” e urmată, instantaneu, de o bufnitură: un „bou cu buletin” care se înfige direct în parbrizul maşinii oficiale; sau, umblând la mărunţişuri, descoperi, în film, modificări de nuanţă faţă de scenariu: în scenariu, fetiţa de bani gata a anilor '50 plânge, speriată, în faţa lui Moş Gerilă – tatăl, pe când în film, ea îi smulge, trufaşă, dominatoare, mustaţa).
     Într-un film ca acesta, în care nimic nu e întâmplător, şi totul e memorabil, există şi două secvenţe care domină întregul: secvenţa de început, (cu moartea prelingându-se în garsoniera mizeră) şi secvenţa înmormântării vizionarului Titi.
     Un aIt lucru la care cronicarii străini n-au avut acces: comparaţia celor două versiuni, versiunea „lungă” şi cea „scurtă”, care au rulat, în paralel, la Bucureşti, şi care nu diferă între ele numai prin cele 20 de minute în plus sau în minus. Varianta scurtă pierde un episod (care ar fi complicat percepţia spectatorului occidental, neexersat în lupta obscură dintre diverse aripi ale Securităţii) — episod care, el singur, ar fi putut furniza materia unui film — dar câştigă, inspirat, un sunet şi o vibraţie în plus, (apare un personaj nou, cvasi-absent dar obsedant: o „soră rea”, revers al personajului principal). De unde se vede că mâna unui mare cineast nu poate să restructureze ceva, fără să şi recreeze...
     Dacă istoria cinematografului este istoria capodoperelor sale — aşa cum o vede Lucian Pintilie —, atunci Balanţa îi oferă cinematografiei româneşti contemporane, o splendidă justificare. Şi o imagine finală, o „copertă” mustrătoare: doi tineri, un el şi o ea, înlănţuiţi sub coroana stejarului-speranţă, ne privesc, cu o halucinantă tristeţe, în ochi, nepregătiţi, parcă, să accepte ceea ce li se pregăteşte: un lung şir de trişti ani şi solde mici...
     Cât despre mine, zice Pintilie, sunt convins că acest film îi va ajuta pe români să-şi reconsidere lucid trecutul şi să arunce o privire critică asupra propriei lor imagini... Aşa să fie!
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: balanta film, cinema si nimic altceva, cronica de film youtube bazaar, eugenia voda, ion baiesu, lucian pintilie

Opinii: