Nu putem să nu-i recunoaștem, acestui Rezervă la start, echilibrul construcției: în ciuda deselor „ruperi” de ritm — de ritm interior, se-nțelege — pe care, paradoxal, tocmai bine ritmatele secvențe de antrenament le provoacă, mai cu seamă în a doua jumătate a filmului.
De aici, probabil, impresia că — încă înainte de final — filmul și-ar epuiza „combustibilul”: fapt ce-I determină, chipurile, pe autor să „compenseze” lipsa prin «repetate și prelungite intermezzo-uri audio-vizuale, cu alură de generic de rubrică sportivă la teIeviziune sau reclamă pentru gimnastica aerobică» (cum se exprima, recent și decent un comentator al filmuIui).
Nimic mai străin de realitatea filmului — în opinia mea, cel puțin — decât o asemenea înțelegere a poveștii din Rezervă la start: care, după același comentator, «ar fi povestea împăcării unui antrernor sever cu un sportiv recalcitrant»... Astfel prezentați, cei doi „termeni” ai ecuației propuse de Anghel Mora sunt — mărunt și simplist — antagonici; și, furați de jocul aparențelor, nimic nu ne împiedică să-i considerăm ca atare.
Chiar ritmurile filmului — cel interior, aparținând poveștii propriu-zise (care e una a cunoașterii de sine), și cel, să-i zicem exterior, al secvențelor de antrenament — sunt rezolvate contrapunctic: în sensul stabilirii unui raport cât mai exact, și sugestiv, între ceea ce (în partea dintâi a cronicii noastre) numeam „conținut” și „formă”.
Nu-i mai puțin adevărat însă că — urmărind, cum spuneam, simplitatea esențializată a tramei — Mora își expune conflictul în condiții de maximă „sterilizare”: ferindu-l, parcă, de contaminarea cu alte sugestii (învecinate sau nu domeniului de referință): din acest punct de vedere, Rezervă la start îl reprezintă mult mai puțin decât mă așteptam pe Mora neliniștitul — chiar dacă profesionistul din el nu are ce să-și reproșeze.
Se știe — sau, dacă nu se știe, e bine să se afle: și Rezervă la start o spune fără echivoc — că lumea sportului de performanță e o lume a efortului: dur și, nu o dată prelungit peste limitele normale; o lume pe care cuvintele nu o pot exprima pe deplin — mai ales că lupta omului (în speță, a sportivului) cu metrii și secundele e, în genere, o luptă tăcută. De aici, două consecințe pentru filmui nostru: pe de-o parte, puținătatea (și „sărăcia”) dialogului; pe de alta, primatul imaginii.
Apelând la Marian Stanciu pentru realizarea imaginii Mora a făcut o bună alegere: familiarizat cu „tehnicile” moderne (o mostră, rămasă din păcate „în sine”, ne-o dăduse în RacoIarea), operatorul susține cu aplomb intențiile regizorului, reușind să-și înscrie în filmografie un titlu de referință.
Secondând inspirat imaginea, muzica filmului — compusă și aranjată de Adrian Enescu — se constituie într-o veritabilă coloană de susținere a poveștii propuse de Mora, potențând-o și valorificând-o pe plan sonor într-un fericit contrapunct cu dialogurile. O mențiune aparte — montajului, realizat cu inteligență de Melania Oproiu în aceeași idee a „dublei” ritmări a poveștii... Fără cusur, prestația scenografului Călin Papură (care a realizat decorurile și costumele), ca și cea a inginerului de sunet Mihai Orășanu.
În privința distribuție: — „fără vedete”, cum s-a spus — e de observat aceeași perfectă „adecvare la obiect”: de la primul până la ultimul trecut pe generic, interpreții filmului se înscriu — cu superioară supunere — în regimul maximei funcționalități: și nu știu dacă simpla lor enumerare (Mihail Stan, George Alexandru Bogdan Stanoevici, Gheorghe Csápo, Florentin Dușe, Tania Filip, Tudorel Filimon, Boris Petroff, Virgil Andriescu, Mircea Anca) n-ar fi și gestul cel mai echitabil: reflectând pe deplin „spirituI de echipă” al poveștii din film și al filmului, deopotrivă.
Mi se pare, așadar, că Anghel Mora e un cineast mai subtil și mai complet decât sunt unii dispuși a-l crede (și chiar decât — la prima vedere — filmul însuși lasă să se înțeleagă).
