Radu Gabrea nu se dezminte şi continuă să provoace, polemizând cu sine însuşi.
Pe caniculă (36°C la umbră), cineastul convoacă o conferinţă de presă pentru ...
Conferinţă la nivel înalt, specificând că întâlnirea va avea loc la... locul filmărilor, Muzeul Severeanu din Str. Henri Coandă, respectiv în curtea clădirii excelent conservată, cu precădere pe dinăuntru.
În primul moment, numeroşii ziarişti încântaţi să afle că în România se mai dă comanda „Motor!” — se instalează pe unde şi cum pot, care pe scaune, care pe gard. Savurând fiecare adiere benefică. Evident, întârziaţii nu pot face la fel şi vor admonesta drastic gazda pentru improprietatea mise-en-place-ului... Dar de acum conferinţa era încheiată şi se trecuse la paharul de şampanie, bere, apă minerală (după dorinţă sau... noroc).
Mai întâi Radu Gabrea a salutat presa, a prezentat echipa şi a făcut precizări în legătură cu scenariul şi intenţiile sale.
Produs de Studioul de Film al TVR (director Dan Necşulea), filmul tv
Conferinţă la nivel înalt (pe care regizorul intenţionează să-I transpună şi pe 35 mm pentru marele ecran) a beneficiat de cei mai buni tehnicieni. Directorul de imagine Nicolae Niţă a ţinut să atragă atenţia asupra naturii speciale a eclerajalui necesar cadrului intimist al intrigii desfăşurată doar în interior, menţionând şi condiţiile de lucru speciale, la peste 60°C. Întreaga echipă trebuind să vieţuiască în cele trei camere vagon transformate în platou de filmare.
Scenograful
Florin Gabrea, fratele şi vechiul colaborator al regizorului, povesteşte cum de multă vreme cunoştea această casă care i-a permis să compună ambianţa deopotrivă „austeră şi caldă” a cabinetului şi apartamentului lui Adolf Hitler.
Acţiunea se desfăşoară în 1942, în timpul întâlnirii dintre Hitler şi Mussolini, care însă rămân ascunşi ochiului spectatorului. În raza aparatului de filmat intra doar faimoasele lor amante Eva Braun şi Clara Petacci, sporovăind sub stricta protecţie a unui soldat SS pe post de valet. Teoria „spaţiului vital” reflectată într-un perimetru claustrant prin intermediul acestor trei persoane!
Scenariul lui Gabrea preia într-un decupaj riguros piesa scoţianului Robert David Mac Donald „Summit Conference”, care a avut premiera londoneză în stagiunea 1980−1981 (protagonistă Glenda Jackson). Premiera românească s-a produs anul trecut la Teatrul Nottara, în regia lui Petre Bokor, cu aceeaşi interpreţi:
Dana Dogaru,
Victoria Cociaş şi Alexandru Jitea. Spectacolul s-a jucat cu succes şi peste hotare, la Viena, în Canada şi SUA.
Piesa este deopotrivă o meditaţie amar−sarcastică despre propulsarea mediocrităţii şi vulgarităţii pe soclul dictaturii, dar şi un avertisment vizând pericolul de a percepe crucialele momente de impas ale omenirii din unghiuri derizorii.
Cineastul explică audienţei că piesa a fost scrisă în maniera lui Hochhuth, dar el îşi doreşte un film à la Cassavetes. Ceea ce presupune o transgresie de la docu−dramă la psihodramă, de la demonstraţia explicită la cea implicită. O aventură existenţială consumată cu maximă intensitate emoţională fără elipse narative, în lungi planuri secvenţă, aparatul de filmat înregistrând cu fidelitate evoluţia actorilor cărora le revine o pondere majoră în creaţie.
Radu Gabrea îi asigură pe cei interesaţi că lucrul cu aceleaşi actriţe nu a însemnat un handicap, ci un stimulent căci a dorit să transforme piesa într-un film foarte personal. Interpretele, după ce s-au debarasat de inerenta rutină a convenţiilor scenice, au reuşit să-I uimească pe regizor cu soluţiile şi sugestiile lor. S-au convertit repede la noua natură a eroinelor filmului, subliniată şi prin concepţia scenografei Lia Manţoc, chiar cu riscul unor licenţe istorice: Eva Braun a devenit din blondă brunetă, Clara Petacci, roşcată; costumele — taior−smoking negru una, deux−pieces bois de rose cealaltă. trădându-le nu doar caracterul, ci chiar afinităţile şi afiliaţiile. Apariţia lor astfel costumate şi machiate în mijlocul asistenţei a fost spontan aplaudată.
Cineastul ne invită să vedem reconstituirea fidelă a decorului, de la colţul cu fotografii personale ale führer-ului şi până la masa pe care sunt expuse machetele universului nazist imaginat de arhitectul vremii Albert Speer.
Impresia se confirmă: jocul secund îl intereseaza pe cineast, tentat probabil de o metaforă similară cu cea operată în
Nu te teme, lacob — un fapt divers, o situaţie de interes cancanier, în cazul de faţă, extrapolată la fenomenul nazismului. Trimiţând cu gândul şi la efectul de telescopare din
Prea mic pentru un război atât de mare, de astă dată urmând a fi vorba de o sublimare a realităţii şi o parodiere a tragicului din perspectiva budoarelor istoriei. Lucrurile se lămuresc brusc în mintea reporterului−cronicar care-şi proiectează deja propria versiune: dublul−pseudotravesti va evoca figurile întunecate ale secolului XX într-un mod insolit, precum... „Două femei ca Hitler şi Mussolini”, pentru a-I parafraza tot pe Gabrea.
De fapt regizorul, de la început, declarase acest film ca fiind „o posibila continuare la
Un bărbat ca E.V.A., având şi o tema comună, lupta dintre erotism, putere şi violenţă”.
Dar cum durata filmului acesta coincide cu timpul acţiunii sale şi 10 minute de proiecţie sunt acoperite într-o zi de turnare, şi reporterul trebuie să puna punct. Până la premiera din toamnă.
