Fericită excepţie atât în peisajul documentarului, cât şi al filmului istoric românesc, filmul lui
Andrei Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu întredeschide porţile unui brain-storming de regândire a istoriei de un rafinament şi bun gust nemaiîntâlnite în jurnalistica, cinematografia şi societatea civilă autohtonă.
Este impresionantă calda primire a filmului de către o presă obişnuită să caricaturizeze ori să anatemizeze isteric-băşcălios nefericitul trecutul comunist, mai înainte de a-l reevalua şi înţelege.
Detaşarea “nemţească” a lui Andrei Ujică, scriitorul şi regizorul emigrat în Germania în 1981 şi format ca cineast tot acolo, a contaminat, măcar pentru câteva clipe, şi umoralele ape ale mediaticii dâmboviţene. Comentariul politic balcanic, pripit şi sentimentalist, nevrotic şi saturat de reacţii pavloviene din audiovizualul românesc, cedează locul, în sfârşit, reflexivităţii observatorului detaşat şi memoriei, desfăşurate în volute ample de timp şi de peliculă, prin care suntem invitaţi să rememorăm şi ceea ce nu dorim să ne aducem aminte ori ceea ce memoria (colectivă) a comprimat până la deformare.
Pelicula realizată în 2010 de casa Icon Productions este concepută în cadrul unei trilogii documentare a căderii comunismului, începute cu
Videogramele unei revoluţii (1992), tulburător film de montaj dedicat evenimentelor din decembrie 1989 şi cu
Out of the Present (1995), o relatare a destrămării Uniunii Sovietice, văzută din spaţiu de un cosmonaut rus aflat în acel timp pe o navetă spaţială “Mir”.
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu continuă cele două memorabile momente de meditaţie asupra timpului şi istoriei. Este straniu şi fascinant acest exerciţiu de contemplare a propriului trecut colectiv, cel reţinut exclusiv de imaginile propagandei oficiale (singurele existente), trecut pe care îl purtăm în spinare, rezumat la câteva clişee şi imagini îngroşate…
Regizorul-scenarist se abţine nu doar de la comentariile verbale şi de la indicarea textuală a momentelor istorice şi zecilor de personalităţi politice apărute în cadru, cât şi de la tentaţia, atât de acaparatoare în studioul de postprocesare, unde orice e posibil, de a manipula prin tăieturi de montaj ori prin muzică – procedee atât de la îndemână şi cu rezultate pe cât de spectaculoase, pe atât de facile. E atât de simplu să punem coarne şi mustăţi dictatorilor din manualele şcolare ori să le însoţim imaginea cu onomatopee fioroase, dar cât e de greu să-i acceptăm, măcar ca realitate socială şi să-i înţelegem!
Ca Aleksandr Sokurov în memorabilele
Moloch şi
Viţelul, cele două meditaţii cinematografice dedicate lui Lenin şi, respectiv, Hitler, Andrei Ujică întreprinde o apropiere în gros-plan de personalitatea dictatorială, dar nu cu materiale ficţionale, ci cu “produsul clientului”. Peste ani, materialul propagandistic, verificat cu grijă de aparatul de partid şi păstrat, din fericire, până azi la Arhiva Naţională de Film şi la Televiziunea Română, are efect de bumerang, desfiinţând mituri şi clişee, atât de bine osificate după încordarea disperată a ultimilor ani ai dictaturii şi spasmele Revoluţiei.
“Am numit filmul «autobiografie» pentru că am pornit de la premisa că vreau să reconstruiesc tabloul unei epoci în exclusivitate din imagini existente, deci din imagini istorice – mărturiseşte regizorul. Dacă încerci acest lucru şi încerci să povesteşti perioada în care un om s-a aflat la putere, nu poţi să o faci decât din imagini de protocol, imagini făcute pentru el de aparatul de propagandă al acelui şef de stat pentru a-i crea o imagine publică. Nu exista o altă perspectivă în care să faci filmul aşa cum l-am făcut, adică din imagini de arhivă, decât să optezi – în mod ironic, bineînţeles – pentru persoana întâi”.
Ca să rămână fidel conceptului său, temerarul documentarist se abţine de la vânătoarea de gafe şi momente ridicole, inerente oricărei filmări reportericeşti, surprinse întâmplător pe peliculă şi rămase pe fundul sertarelor de arhivă, ci selectează (cu ajutorul regizorului Titus Muntean) cadrele cele mai reprezentative din biografia lui Ceauşescu, cele mai avantajoase pentru imaginea sa publică.
Ascensiunea, gloria şi declinul acestei personalităţi tragice a istoriei noastre recente se citesc din ochii dictatorului, ai Elenei şi din facies-urile şi gesturile anturajului lor, conturând ca de la sine, “dialectic şi ştiinţific”, etapele istorice (seducţia, frenezia şi desfrâul puterii, delirul şi căderea în gol) ale unui sistem criminal.
Coloana sonoră discretă şi extrem de redusă cantitativ, concepută de Dana Bunescu, susţine acest demers ascetic, exigent şi grandios totodată, care va rămâne pentru multă vreme unic în cinematografia română.
