Înainte de a viziona
Răscoala, mă gândeam îngrijorat că
Pădurea spânzuraţilor atinsese o astfel de culme a realizărilor în cinematografia noastră, încât nici nu ar putea fi vorba de repetarea unei astfel de „performanţe”. Sunt înfăptuiri artistice care „plafonează” posibilităţile, mai ales într-un interval atât de scurt. Pe măsură însă ce filmul se desfăşura şi mă simţeam mereu mai prins, încolţea şi speranţa în miracolul realizării unei biruinţe de primul ordin. Efectul final a fost covârşitor. Intervenea acum o altă dificultate, dar aceasta, din fericire, de ordin pur subiectiv, privindu-l pe fiecare spectator în parte, şi anume aceea a nevoii de reculegere, pentru punerea în ordine a impresiilor şi verificărilor cât mai stricte.
Rezultatul este cât se poate de favorabil pentru producţia studioului „Bucureşti”: avem de-a face cu un film de o mare forţă expresivă, cu o înaltă realizare artistică. Regia a păşit cu dreptul de la primele secvenţe, de la „punerea în temă” a privitorilor, prin acea plimbare cu trăsura, de la gară spre conac, a tânărului Grigore luga, dimpreună cu viitorul prefect, avocatul Baloleanu, invitatul său la vânătoare. Trăsura străbate un drum care pare nesfârşit, pe întinderi şese ca nişte bărăgane, parcă dilatate nemăsurat, pe spaţiul ecranului lat. Câmpie, cât vezi cu ochii, şi toată a boierilor, iar „raisonneur”-ul, simpaticul fiu al marelui proprietar Miron luga, anunţă cu obiectivitate marea problemă a momentului: suferinţa după pământ a celor ce-l munceau. lar pe capră, vizitiul, un ţăran ca oricare altul, pe nume Petre, stă mocnit, închizând în privire acea preocupare permanentă a semenilor săi de pretutindeni, munciţi fără îndurare şi nerăsplătiţi.
Dacă ar fi să articulez o mică obiecţie cu privire la veracitatea lucrurilor, aş spune că regizorul, în toate cât se poate de cumpănit, a exagerat somptuozitatea de mobilier de la Amara. Îmi amintesc că am călcat şi eu printr-o astfel de „vilă” boierească, dinainte de întâiul război mondial, la o moşie de câteva mii de hectare, aparţinând unuia din cei zece-doisprezece mari latifundiari din mica Românie de atunci. Era confort, dar nu era lux; însuşi confortul lăsa de dorit, faţă de cel de la oraş; „boierii” nu erau atât de filotimi, ca să-şi facă din fiecare conac de la ţară, câte un palat. Desigur, regizorul a avut nevoie de un efect psihologic bine studiat, în acea sfială cu care calcă Petre în casa stăpânilor săi, ca să-şi ia inima în dinţi şi să le ceară un peticel de pământ, ca să se poată însura cu aleasa inimii lui, al cărui tată nu ar fi dat-o unui „golan”. Felul cum reacţionează Petre când dă cu ochii peste un tablou înfăţişând în mod realist un nud feminin, este a doua secvenţă reuşită din expediţia sa nenorocos soldată, în hohotele de râs ale celei solicitate. E un râs de natură nervoasă, judecând după durata şi registrul său. Între stăpâni şi robi, aşadar, nicio aderenţă. Când nu li se răspunde acestora cu sudalme, li se râde în nas, cu hohote în cascade. Se poate, într-adevăr, ceva mai ridicol decât pretenţia nesăbuită a ţăranilor, la pământul dat numai să-l muncească? Nadina — aşa o cheamă pe soţia tânărului luga, stăpână a moşiei Babaroaga — este o femeie fără inimă, numai simţuri, o cochetă şi o senzuală. De la prima apariţie a ei, simbolică, pe vârful unei scări, ca să-l refuze într-o criză cvasi-isterică de râs pe Petre, până la sancţionarea mândriei ei — pe câmp, goală sub greutatea aceluiaşi, care o siluieşte la capătul unei fugi dramatice, nu fără a obţine de la „victima” lui gestul de recunoştinţă al plăcerii împărtăşite.
Ca simplu amator, aş spune că toţi interpreţii s-au achitat strălucit:
llarion Ciobanu (ţăranul Petre), Nicolae Secăreanu, emeritul artist de Operă (Miron luga, marele proprietar ireductibil),
lon Besoiu (tânărul Grigore luga, demofil), George Aurelian (prefectul conservator, alt ireductibil),
Constantin Codrescu (prefectul liberal, zbir din slăbiciune),
Sandu Sticlaru (şeful de post),
Emil Botta, artist emerit (în rolul nebunului) şi ceilalţi fără excepţie. Atmosfera covârşitoare a dramei colective nu se explică numai prin nimerita distribuţie, din care aş sublinia impozanta prezenţă verticală a lui Nicolae Secăreanu, foarte grăitoare chiar în tăcere, în contrast cu vibratilul arendaş, de la Dinu Păturică încoace (cu excepţia lui lancu Urmatecu al lui lon Marin Sadoveanu din „Sfârşit de veac în Bucureşti”).
Aştept să citesc cronici cinematografice autorizate, care să-mi explice secretul marelui succes al regiei lui
Mircea Mureşan. Eu unul mă mulţumesc să-I constat numai şi mă bucur de el ca spectator şi amator, ahotnic de produceri autohtone reuşite.
Răscoala mi se pare un film excelentisim. Totul converge către catastrofă, până şi hora în ritm îndrăcit, la care joacă apăsat oameni de toate vârstele, ca în ajun de sfârşit al lumii. Am reţinut strigătura:
„Foaie verde mătrăgună,
Hora asta nu-i de-a bună!”
Urmează hora sinistră a focurilor de la conace şi mai ales aceea a sălbaticilor represiuni. Soldaţii îşi fac datoria, călcându-şi pe inimă. Unul din ei apoi se descalţă, se întinde la pământ, şi cu un deget de la picior, apăsat pe trăgaci, îşi descarcă puşca în piept. Această scenă de efect melodramatic m-a lăsat nedumerit. Era nevoie de acest gest simbolic ca să simţim că armata nu putea fi sufleteşte decât alături de popor? Ca să sfârşesc mi s-a părut puţin cam lungă, scena în care fratele mai mic al lui Petre îl caută pe câmpul aşternut cu morţi. Sau mă înşel, căutând pete în soare?
