​„Raliul” – cronică de film

     După recentul Zbor periculos, un alt tra­seu-metaforă încearcă să stabilească niște corespondențe între pasionații vitezei — de asta data la sol — și o anume experiență salutară pe care o câștigă alergătorul la sfârșitul unei curse cu peripeții. Nimic nou sub soare, călătoria ca formă de inițiere e o tema clasică, frecvent reluată de cinematograf cu câteva succese și la noi acasă, semnate: Mircea Daneliuc, Dan Pița, Dinu Tănase. Mircea Dră­gan a urcat și el un drum al „golgotei” (pe un scenariu de Nicolae Țic) cu reușite în portretizarea pe itinerar dramatic ale unor victime ale grevelor de la Lupeni '33. Acum traseul e modern și agreabil, proba de viteza a unui bolid, producție autohtona într-o competiție internațională, e asigurată — scenaristic — de o ziaristă, Melania Chiriacescu, într-un de­but promițător. Ea concepe o poveste cvasi-sentimentală, cvasi-automobilistică scrisă alert cu datele unei schițe pe care, de pildă, un Lelouch ar fi developat-o cu aplombul si spectaculozitatea, cu nervul și culoarea ce i-au adus succesul cunoscut. Mai sobri, auto­rii noștri insistă pe latura moral-educativă a întâmplărilor, cu o fata care după un eșec șco­lar (nu reușește la Politehnică) și după alte două sentimentale (sugerate discret) își ia soarta în mâini și ajutată de oameni de bine — se antrenează temeinic la poligonul de autoturisme, pentru cursa cea mare. La propriu și la figurat. Pentru ca în acest per­manent raliu al vieții „important e să treci li­nia de sosire” ne asigură simpaticul Con­stantin Diplan pe post de experimentat pilot și el ghinionist în raliul cu pricina, dar care nu dezarmează. De câștigat, câștiga cel care nu abandonează. Merge până la capăt chiar atunci când accidentele nu-I ocolesc. Sigur că există multe naivități în filmul coechipierilor noștri. Nici scenarista n-a mers mai departe în prima sa cursă dramaturgică, nici regizorul n-a susținut-o. Cu destulă con­vingere, n-a găsit formulei „retrospective în timpul curselor cu obstacole” adâncime psi­hologică, alta decât o ilustrare lejeră a micilor crochiuri de povestire: îndrăgostirea rapida a fetei (în câteva imagini), de un don Juan de Popa Nan, o primă vacanță terminată cu o prima dezamăgire, o altă experiență cu un escrocaș gata să vâre credulă în încurcături cu legea, un deus ex machina în robă, (ba nu, în taior sport, suporter și ea pe pista de alergare), plin de solicitudine, ca de altminteri întreaga echipa de la moderna uzină mo­ral-recuperatoare. etc. etc.
     Cu mai multă aplecare spre interioritatea Cursei și cu mai mult nerv, dinamism în latura exterioară, autorii și-ar fi asigurat un finiș mai spectaculos. Oricum, Mircea Drăgan reu­șește să-și desfășoare raliul alegoric pe o rută cotidiană normală, fără retorisme și arti­ficiozități dintre acelea care reduc, de obicei, bunele intenții ale unor filme contemporane până sub linia de admitere în concurs. Și-a asigurat și un coechipier încercat în per­soana operatorului Ion Marinescu (autorul in­spiratelor panoramice din Vlașinii) urmărind de astădată într-un ritm mai vioi sinuoasa cursă cu obstacole pe traseul ei natural și spiritual accidentat.
     În prim plan, cu înțelegere pentru vârsta limpezirilor repezi, ades brutale, portretul unui caracter modern: o fetișcana băiețoasă, hotărâtă, ce nu se pierde cu firea, interpelând viața cu energie și curaj. O tânără — după pă­rerea mea, bine distribuită (Diana Gheor­ghian) care chiar și fără nervul reclamat de text, îndreaptă spre spectatori o privire al­bastră, limpede, directă, fără fasoanele înce­pătorilor în fața aparatului. Însoțind-o când cu tandrețea momentelor lirice, când cu vioiciu­nea pasiunii sale automobilistice, muzica lui Florin Bogardo iese câștigătoare în competi­ție. În roluri de mai mica întindere, dar cu umor rotunjite, „mama” (Lucia Mureșan) și tatăl (jucat de Mircea Bașta). Un montaj po­trivit genului și stilului filmării e semnat: Ro­dica Fălcoianu.