„Quo vadis Homo sapiens” – cronică de film (2)

     Când, în 1956, Gopo inventa din câteva linii un personaj fără nume, nu ştiu dacă el sau altcineva ar fi bănuit atunci faima mondială pe care acest omuleț avea să o cunoască un an mai târziu, prin Palmierul de aur cucerit la Cannes, faima pe care avea să o poarte cu el, premiu după premiu, aur după aur, timp de un sfert de secol.
     Ideea lui Gopo, ca toate marile idei, a fost simplă: a vrut să facă o scurtă istorie a isto­riei omului. Și pentru că-I punea față în față cu Istoria, modest, creatorul l-a făcut mic şi veşnic uluit. Ca un copil în etapa „de ce”-uri­lor. Ca orice creator, Gopo este bântuit de obsesii, iar obsesia lui de baza este, a fost și rămâne omul. Semenul lui, obligat să supra­vieţuiască de la început până la sfârşit, sfârşit care în filmele lui Gopo, de câțiva ani în­coace, poartă un semn de întrebare simbolic. Sfârşit?
     În peisajul cinematografiei noastre, Gopo este un caz singular, dacă ni se permite acest pleonasm întăritor. Singular şi ca personaj şi ca personalitate. Înalt, impunător, arătos, jo­vial, de o juneţe a spiritului transparentă în toate filmele lui, mereu cu o glumă pe buze şi cu o năzdrăvănie în vârful creionului, gata oricând să povestească subiecte, subiecte, subiecte (cinematografice, fără îndoială), dol­dora de idei pe care le seamănă în cele patru vânturi, atunci când nu le înseamnă într-un carneţel pe care îl poartă tot timpul în buzu­nar, șugubăț: sunt genial!, în realitate măcinat de îndoieli, în permanentă scormonire: caut, caut, caut!, împătimit de animaţie, dar tră­dând-o, ambiţios, pentru lungmetrajul artistic cu actori, dispus oricând să ceară un sfat, chiar dacă nu-I urmează, pus pe şotii, mare amator de gadget-uri: o jucărie ingenioasă îl face fericit, grav când te aştepţi să-ţi răs­pundă în zeflemea, zeflemitor când crezi că l-ai prins într-o discuţie serioasă, muncitor pe brânci, zi şi noapte, sub o nonşalanţă din cele mai păcălitoare, Gopo trăieşte pentru a de­sena, pentru a anima, pentru a experimenta. El inspiră şi respiră cinema. Chiar şi atunci când „nu-i iese” cum ar vrea.
     L-am văzut în marile confruntări internaţio­nale de animaţie, ca jurat, ca participant sau ca simplu invitat... de onoare. Apariţia lui e aşteptată de ziarişti: Gopo a venit? Unde îl putem găsi? Are un film în competiţie? În ju­rii e blajin, surâzător, amabil şi incoruptibil. Se bate cu mănuşi de catifea şi învinge prin K.O. Disney, magicianul basmelor pentru copii, îl admira. Pe Mc Laren, abstractul, com­puterizatul, îl intrigă. Cilalți animatori — i-am văzut, i-am auzit — îl stimează. Și nu puţini sunt aceia care se tem de el. Celebrita­tea lui există, persistă, e înfiptă zdravăn în is­toria animaţiei mondiale.
     Ca să devină sapiens, omuleţul lui a urcat din greu, uneori târâş, alteori pieptiş, toate treptele cunoașterii. Gopo nu I-a ajutat decât într-un singur fel: I-a lăsat să se izbească singur de toate pragurile. Și de jos şi de sus. În schimb, ne-a arătat — vizual ca să spun aşa — cum se naşte gândirea. A desenat inteligența. A animat gândul. Unii filozofi spun că gândirea nu există fără vorbire şi invers. Ca ele s-au născut deodată, într-o interdepen­dență cordială. Alţii au teorii mai complicate în care e mai bine să nu ne băgăm. Gopo a simplificat treaba, reprezentând grafic şi cu­vântul şi gândul. A înlocuit vorbele cu linia şi mintea cu punctul. De fapt, cu un singur scop: ca să adopte, cu smerenie, o religie monoteistă şi să se închine în faţa unui sin­gur zeu: inteligenţa umană.
Omuleţul său a trecut toate probele vieţuirii pe Terra doar cu o floare în mână şi cu o conştiinţă trează. Și acum se zbuciumă să supraviețuiască. Dacă pentru această supra­vieţuire va trebui să planteze flori şi în cos­mos, el o va face, dar odată ajuns (sus?) se aude un scâncet slab: mamă! Mama Terra. Ca orice mamă, deşi nedreptățită, deşi părăsită, dacă te întorci la ea, te primeşte cu brațele deschise, te leagănă. Cu o singură condi­ţie: ca Mama Terra să mai existe. Să nu o fi distrus propriul ei copil. Scâncetul, aproape mut, S.O.S.-ul omuleţului, doar o inimă de muritor îl poate auzi. Oameni, îl auziţi?. Atunci, omenire, încotro?
     Gopo, vreau să spun omuleţul, vreau să spun omul, se luptă cu timpul, acest duşman neîndurător, şi ajunge la o concluzie, dacă concluzie poate fi numită: ∞ = ?
Cele 67 de minute cât ţine Quo vadis Homo sapiens? reprezintă chintesenţa unei biografii de un sfert de secol de talent şi de râvnă în­chinate unei idei şi unui ideal. Ideii şi idealu­lui! O carieră unică presărată — numai în acest film — cu 4 premii de aur, numeroase premii de argint, medalii, diplome, care au dus faima animaţiei noastre în lume, iar azi ca o încununare aniversară, propunerea acestui film la secția de animație pentru un American Academic Award, adică pentru un Oscar.
     În toți aceşti ani, Gopo şi omuleţul său nu au fost singuri. Compozitorul Dumitru Capoianu, căruia i s-a cerut imposibilul: să compună mereu altceva, folosind însă mereu aceleaşi trei note: do-si-si bemol a pornit dintr-o joacă care, până la urmă, s-a transfor­mat într-un dans pe o sârmă întinsă între doi zgârie nori. Inginerul de sunet Dan lonescu a fost pivotul în jurul căruia şi Gopo şi Ca­poianu şi omuleţul trebuiau să-şi încerce pu­terile și fantezia în a ne da mereu şi mereu altceva. Operatorul Alecu Popescu, cu o mo­destie comparabilă doar cu înalta sa pricepere profesională, i-a asigurat omuleţului viaţa — uneori resuscitată dintr-o arhivă semi-distrusă pe care o avem acum în faţă. Homo sapiens cel de azi, închegat şi unitar, a fost lucrat şi prelucrat cu procedee tehnice diferite, fotogramă cu fotogramă, din copii vechi şi mai ales învechite: 14 filme cu 8 ti­puri de peliculă. Finalul a fost lucrat direct pe negativ. Filmările combinate au pornit şi s-au termitat la o machetă. Aparent, toate acestea pot fi trecute cu uşurinţă la capitolul amă­nunte tehnice, dar, de fapt, ele vădesc în pri­mul rând măiestrie. Proporţia de 20% din film ce reprezintă lucruri absolut noi, filmate spe­cial pentru această sinteza a apariţiei omule­țului pe Terra animaţiei, generaţiile mai puţin tinere, care au apucat să-I vadă în diversele lui ipostaze de sine stătătoare, poate că recunoscut-o. Pentru generaţiile cu adevărat tinere, este o premieră absoluta şi, cred, tot atât de absolut necesară pentru cultura lor ci­nematografică. Poate că şi experimentele lui Gopo, animarea diferitelor materiale: lănţi­șoare, praf de cărbune, ace cu gămălie, etc. ar merita „o retrospectivă”. Ar fi un soi de film-lecţie, un curs neobişnuit de animaţie la care publicul — devenit şi student — ar în­văţa câte ceva, amuzându-se. Amuzându-se? Da. Pentru că, să nu uităm, dintre toți regizorii noştri, poate că Gopo a impus cea mai ro­mânească viziune asupra unor trăsături (de caracter) care ne aparţin: patetismul ironie şi umorul reţinut. Dintre creatorii contemporani, nici unul nu ne dă ca Gopo — forţa de a ne recunoaşte printr-un surâs.
     Această bătălie în marş, care este existența profesională a lui Gopo, continuă. Să-i recunoaştem victoriile şi să-i înţelegem poticne­lile. Pentru că şi unele şi celelalte ne privesc, ne implică. Sau, cum ar spune omuleţul, dacă s-ar hotărâ într-o bună zi să ne şi vor­bească: numai cine nu învață cum să cadă, nu află cum să se şi ridice. Și cum să urce, Sus. Cât mai sus.