REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Quo vadis, Gopo?


     De la cronica de premieră la perspectiva criticii
     La întrebarea, stupidă şi convenţională, „ce mai faci, Gopo?" autorul recentei premiere, Quo vadis, homo sapiens, răspunde invariabil: „capodopere!" Această stare de spirit, de fapt un reflex de conştiinţă al propriei sale valori, împletit cu un efort calculat de autosugestie, îşi are temeiul real în remarcabila sa reuşită din 1957 când, spre stupefacţia generală, da la iveală Scurtă istorie şi cucereşte mult râvni­tul „Palme d'or” al Festivalului de la Cannes. Într-o perioadă când animaţia mondială atin­sese perfecţiunea (dar şi convenţionalismul), vine un oarecare lon Popescu, reprezentantul unei cinematografii derizorii, şi propune lumii un personaj caraghios, cu capul gogonat şi, culmea culmilor, care discută cu spectatorii săi mari şi mici (importantă schimbare în ra­portul de vârste) — despre ce? Despre facerea lumii, evoluţia specillor, istoria civilizațiilor, mecanismul proceselor mentale, im­pasul urbanizării, aventura zborurilor inter­planetare! Hotărât lucru, Gopo şi-a depăşit epoca, influenţând puternic cursul animaţiei tradiţionale. Și el ştie asta.
     Oare ce anume l-a îndemnat pe Gopo să-şi imagineze „omuleţul” aşa, o caricatură sim­patică cu mâini şi picioare subţiri, cu abdo­men de copil subnutrit? Cred, presupun — obsesia capului, caracteristica fundamentală a eroului său, un cap disproporţionat, alungit sub presiunea materiei cenuşii, un cap supe­rior ce dezechilibrează trupul. Gopo a inven­tat un personaj eminamente gânditor. S-ar putea să fie o simplă speculaţie, dar am im­presia că forma capului descinde direct din scrierea hieroglifă, ea însăşi cheia secretă a înţelepciunii sacralizate, şi în această formula imaginea omuleţului devine o ideogramă. Și mai am un argument. Într-un film de o oră şi zece minute, există doar două momente, două clipe suspendate, când capul acesta schematic se „umanizează” prin rotunjirea obrajilor: în faţa dragostei şi a vinului. Frumoasă parabolă despre slăbiciunile omeneşti în perpetuu conflict cu raţionalitatea. Înţelepciunea, prerogativ celest şi infirmitate telu­rică.
     Un nou model de personaj impunea, desi­gur, şi o altă tehnică a desenului, mai simpla, mai coerentă, substanţializată, în rezonanţă cu ideile vehiculate, ele însele concise, ab­stracte. Gopo se desprinde cu inocenţă şi originalitate de şabloanele animaţiei clasice, impunând o grafică cu totul nouă, la jumăta­tea drumului între „imagine” şi „semn”, adică „schema” (termenii şi semnificaţia lor nu-mi aparţin; i-am preluat din studiul „L'imagi­naire” de Jean-Paul Sartre). Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că Gopo nu operează cu imagini şi semne, dar preponderentă ră­mâne schema. Să ne lămurim.
     Imaginea curentă, imaginea fizică reflectă „obiectul". Între imaginea fizică şi obiect există o relaţie directă: se aseamănă. O ima­gine este socotită perfectă, cu cât respectă mai fidel realitatea vie a obiectelor. Filmele lui Walt Disney au făcut din această concep­ție un adevărat cult, virtuozitatea execuţiei confundându-se cu efortul constant de a re­produce, cu mijloacele specifice desenului, realitatea obiectelor. O pădure se aseamănă cu o pădure, un tren este un tren ş.a.m.d. Dimpotrivă, semnul nu dă conştiinţa obiectu­lui, altfel spus, materia de semn este total in­diferentă faţă de obiectul semnificat. În sec­venţa, să-i zicem, „originea religiilor”, clopotul din mintea strămoşului originar nu este corespondentul obiectului din metal sonor, ci, printr-un proces mental de asociere şi „glisare”, ideea de catedrală, monumentaI, înălţime, cer, până la urmă religia în sine. În cazul semnului a apărut deci o conştiinţă nouă: judecata.
     Schema este un intermediar între imagine şi semn, o materie ce se cere descifrată. În sine nu reprezintă nimic, atâta vreme cât nu-i cunoşti sistemul de convenţie şi implicit cheia. Cea mai mare parte a schemelor nece­sită o interpretare inteligentă. De aici, ele­mentul nou de participare a individului culti­vat. La acest capitol, Gopo se dovedeşte a fi un adevărat maestru şi poate tocmai această capacitate neobişnuită de a comunica prin scheme şi simboluri i-a adus celebritatea. Amintiţi-vă câteva scene luate la întâmplare. Maimuţa cade din copac, îşi agaţă coada, coada se rupe şi, în acest moment crucial, maimuța „se rupe” de specie şi devine om. Schema darwinismului. Sau: scara rulantă acţionată de atom simbolizează prin evoluţia costumaţiei, de la pielea de animal la îmbră­cămintea actuală, treptele dezvoltării omeni­rii. Schema civilizaţiei. Sau: omul primitiv în­tâlneşte o bucată de piatră, dă să o mănânce, constată că-i tare, se uită la ea, piatra pă­trunde prin ochi în creier şi se fixează în me­morie. Schema proceselor cerebrale. Prin Gopo şi încă alţi câţiva artişti de aceeaşi talie, animaţia modernă încetează să mai fie un simplu amuzament şi, solicitând spectatorul la un efort de gândire, se metamorfozează într-un subtil joc al spiritului.
     Acesta este Gopo. Dacă ar fi să-i reduc ca­riera cinematografică tot la o convenţie, aș spune: autorul unui film unic, posesorul unui mare premiu, deţinătorul unei singulare func­ții. Schema consacrării.
Quo vadis, Gopo?
(Cinema nr. 1, ianuarie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: constantin pivniceru, cronica de film, ion popescu-gopo, quo vadis homo sapiens film de animatie, scurta istorie film

Opinii: