​„Proprietarii” – cronică de film

Monografia unei uzine. Biografia proprietarilor ei. O cronică angajată a zilei de azi
     Ca și în filmul Despre o anume fericire, în fața noastră se înfruntă și se confruntă mai multe concepții despre muncă și datorie, despre sensul și semnificația datoriei, despre limitele și perspectivele datoriei, în marea competiție zilnică a vieții într-o uzină. Ca și în celălalt film, ne cufundăm și aici în noianul de probleme, în complexa și complicata structură a raporturilor umane într-o astfel de redută a muncii. Nu intenționez să fac vreo paralelă între Proprietarii și Despre o anume fericire, sau vreo apreciere comparativă a lor, însă mi se pare demn de subliniat că și într-un caz și în celălalt, abordarea acestei teme, în aparență simplă, a muncii și vieții în jurul unei mari uzine, deschide perspectivele și posibilitățile unui studiu psihologic, moral și politic asupra omului contemporan, studiu ale cărui multiple date și interferențe sunt departe de a fi epuizate în filmele amintite. Nu este un reproș, ci mai degrabă constatarea și descoperirea unui zăcământ de adevăruri umane, puțin prospectate în filmele noastre. De altfel expediția întreprinsă de Mihai și Șerban Creangă — scenariul, și Șerban Creangă — regia, în meandrele destinelor și voințelor acestei «uzine vii» cumulează, în mai multe portrete și sugestii de povestiri, material dramaturgic nu pentru unul, ci pentru zece filme. Ei încearcă o sistematizare rapidă a acestor fragmente de viață în jurul unui conflict intern de muncă, cu toate ramificațiile lui sociale și morale. Conflictul povestit nu se așază însă cuminte, într-un tipar dramatic sau dramaturgic, ci, odată pornit, se declanșează complex, antrenând nu doi sau două tabere de protagoniști, ci o diversitate de tipuri umane, fiecare cu explicația și structura sa autonomă. Regizorul nu renunță, nu poate renunța la niciunul din aceste personaje, se mulțumește să le schițeze, dar cu o egală apăsare și cu un interes egal, nevoind să trimită pe vreunul din ele în planul doi al atenției noastre și, deci, neputând extinde pe niciunul într-un adevărat și minuțios portret. La fiecare din numeroasele personaje ale filmului (și poate că acest titlu generic — Proprietarii — e semnificativ în pluralul său) se simte tentația cineastului de a merge mai departe, mai adânc, dincolo de sugestie și sugerare — o carte din care ai citit doar fragmente și pe care ai vrea s-o deschizi în tihnă, de la pagina întâi — tentație mereu frânată de însăși sarcina asumată a povestirii unei pagini din viața uzinei, a unui moment din viața oamenilor ei.
Tentația documentarului
     O altă tentație — diametral opusă celei enunțate mai sus — a acestui film dens și agitat (agitat în sensul vitezei cu care cunoaștem personajele, agitat în sensul unei neliniști vitale care ni se comunică de la acești constructori, neliniștea timpului care trebuie dominat și înfrânt), o altă tentație deci a cineastului pare să fie reportajul, nu acela concluziv și cam didactic care comentează evenimentele filmului pe ecranul televizorului, ci reportajul-sinteză, reportajul ca formă directă de contact cu oamenii și viața lor, fără artificiul poveștilor și explicațiilor de tot felul. Aceste două tentații, a incursiunii biografice și a frescei sociale pe de o parte, și a documentarului rapid și sec, pe de altă parte, coexistă în filmul Proprietarii, dând narațiunii un ton particular, unde notația infimă, intimistă, accentul pus pe detaliu, se compune cu relatări ample și precise ale evenimentelor uzinei, relatări în care protagoniștii sunt incluși și observați, parcă fără afenție specială, cu o lucidă și necesară obiectivitate, ca și cum nu i-am fi cunoscut mai înainte, ca și cum nu i-am mai vedea niciodată în afara cadrului lor de muncă, și altfel decât în legătură cu problemele acestui cadru de muncă.
Tentația biografiilor
     Putem regreta — pe de altă parte — ca nu urmărim povestea bătăiosului inginer Dan (Ștefan lordache), despre care aflăm de-abia la sfârșitul filmului că e tare singur și că tot ce are pe lume este o pendulă făcută de tatăl lui, unică și insolită amintire dintr-o familie și o casă zdrobite de o bombă, în timpul războiului. Dan are un apartament în bloc, dar doarme acolo pe un pat de campanie și are principii la care nu renunță, fie ce-o fi, gata s-o ia mereu de la capăt, chiar dacă i-au apărut fire albe la tâmple. E un om care crede în munca sa și în munca celorlalți, crede în rostul utilajelor pe care le face, și în numele acestei credințe nu acceptă compromisurile, minciuna și fățărniciile celor mărunți și bicisnici.
     Putem regreta că nu aflăm mai multe despre secretarul de partid Roateș (George Constantin), despre mutațiile secrete care i-au transformat intransigența în rigiditate, dăruirea de sine și pasiunea constructivă în egocentrism și sentiment al infailibilității, procesul psihologic care I-a transformat din motor în frână pe un om care este totuși, calitativ, dincolo de ispita meschină a problemelor de condiție materială.
     Putem regreta că prim-secretarul județean (Amza Pellea), întruchipare a unei puteri, care nu este decât puterea adevărului, este prea puțin prezent în film — actorul Amza Pellea reușind, cred, o excelentă compoziție, în numai câteva cadre, a unui om în care parcă citim o întreagă istorie contemporană, și mai putem regreta că povestea tinerei inginere (Carmen Galin) oscilând între un logodnic oportunist și antipatic, și promisiunea unei iubiri adevărate, este abia sugerată, ca și cum am surprinde pe stradă, în treacăt, o privire între doi oameni, și un început de zâmbet.
     Filmul Proprietarii se poate defini ca o dezbatere etică asupra unei probleme esențiale în procesul muncii: atitudinea oamenilor față de bunul obștesc, față de acea proprietate ai căror proprietari sunt. Măsura în care ei se consideră răspunzători și angajați în soarta acestui avut al tuturor. Și nu este neînsemnat numărul falșilor «proprietari», ai celor ce urmăresc doar mărunte scopuri personale, cei cărora însăși evocarea cuvântului responsabilitate pare să le trezească indiferența și apatia, cei pentru care inițiativele, elanul și pasiunea altora sunt sinonime cu primejdia mortală a ieșirii din molcoma liniște în care s-au cuibărit. Negativismul acestor personaje negative pare însă minor în film, pe linia unei mai vechi tendințe în filmele noastre de actualitate de a plasa personajele negative într-o lumină de satiră, de a le caracteriza cu distanțarea ironiei și detaliului rizibil, modalitate care le face să devină mai puțin răufăcătoare și mai mult caraghioase. Or, ceea ce reprezintă personaje ca directorul Mateescu (Octavian Cotescu), secretarul de partid al uzinei (Mihai Mereuță), inginerul-șef (Zephi Alșec) sau muncitorul X (Ștefan Bănică) sunt tipuri umane nocive cărora li se potrivesc caracterizările aspre, de lichelism, carierism, oportunism, minciună și lipsă totală de principii. lată o sumă de trăsături care fac din acești oameni ― pentru care uzina nu este decât un paravan în spatele căruia să-și ascundă neputința și afacerile personale — un balast social destul de serios. Apariția și dispariția lor de pe scena acțiunii sunt efectuate prea simplu, prea brusc, într-o rezolvare ușoară «ca-n filme». Ei sunt «instalați», la începutul filmului, îi observăm imediat cine sunt de fapt și ne întrebăm cum au ajuns să ocupe posturi-cheie într-o mare uzină. Fac tot răul posibil și, în final, sunt eliminați doar prin intervenția salutară și autoritară (ca să nu spun «ex-machina») a primului secretar județean. știm că secretarul este alertat asupra situației din uzină de reprezentanții comitetului oamenilor muncii și că autoritatea sa vine tocmai din încrederea cu care este investit de oameni, dar rămânem cu senzația unei expedieri dramaturgice a finalului filmului. Și asta pentru că în acest capitol al personajelor vinovate, incriminate, filmul Proprietarii cred că nu analizează mai îndeaproape rădăcina însăși a conflictului ce și-a propus să-I zugrăvească.
O simplă privire
     Regizorul Șerban Creangă a ales, pentru a ilustra lumea activă și în mișcare a uzinei, o frază cinematografică scurtă, povestind mai mult prin elipsă și rapidă sugestie decât prin descriere. Cadrajul are mereu tendința de a se dilata de la prim-plan la plan general, pentru a surprinde în orice moment măreția gravă a construcției și a efortului, și poate și pentru a subsuma mereu particularul generalului, omul care nu e decât o părticică în propria lui construcție uriașă.
     Actorii, chiar în cele mai episodice roluri, au o expresivitate lipsită de ostentație, lipsită de poză, și reușesc performanța de «a fi» adevărați și autentici (Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ernest Maftei, Aurel Giurumia, Vasile Ichim), muncitori într-o uzină cum nu se poate mai reală.
     Operatorul lon Marinescu, după dificila și interesanta performanță a filmului Vifornița, compune cromatic fiecare imagine a filmului. Cadre care ar fi putut fi neutre și de legătură sunt «interpretate» de operator iîntr-o paletă vie, uneori chiar prea exuberantă, a culorilor.
     Muzica lui Richard Oschanitzky, fără a fi supărătoare sau nelalocul ei, nu cred că este decât un acompaniament onest și fără mari capacități de sugestie.
     Filmul Proprietarii este un film, poate în cel mai întreg sens cu putință, de azi. Șantiere și uzine ca cele din film, le vedem în jurul nostru, le vedem pe ecranul televizorului, și biografiile contemporane pe care filmul le schițează au aceeași forță a autenticului pe care o au reportajele pe viu, cu oameni care se întorc o clipă de la locul muncii lor, pentru a ne vorbi și pentru a ne privi. Cred că principala valoare a acestui film este tocmai această senzație a autenticității, pe care ne-o dau personajele sale. lar imperfecțiunile filmului, ca și virtualele lui prelungiri în alte povestiri și în alte imagini, sunt inerente; un film este doar o privire, și în fața privirii acesteia se află lumea, cu mișcarea ei văzută și nevăzută.