Celor care abia apucaseră să uite cum arătau filmele făcute după inima lui Ceaușescu, tandemul de realizatori Titus Popovici – Andrei Blaier ― cunoscut publicului larg de când cu serialul da televiziune Lumini și umbre ― se arată prompt în a le întări memoria amenințată de slăbire. Cele trei ore de îngrozitor plictis ne lasă astfel privilegiul de a înregistrala „la rece” (nu cred că erau mai mult de 5°C în sala cinematografului) coordonatele unei interesante îndeletniciri pe care o credeam deja dispărută.
1. Filmul de propagandă nu are nici determinare artistică (idee), nici nu se adresează consumatorului de artă. El e planificat în cabinetele unui (încă în viață?) Minister al Adevărului, cu scopul de a canaliza convingerile cât mai multor „producători de bunuri materiale și spirituale” în anumite direcții cât mai nefirești cu putință (ceea ce e firesc nu are nevoie de propagandă). În locul ideii există teza. lar dacă idea seamănă cu sămânța din care apoi se dezvoltă o plantă în întregime, din teză nu se dezvoltă nimic, ea fiind un corp artificial și steril, confecționat ca atare, o schijă de oțel pe care „meșterul” propagandist e chemat să o înfășoare în straturi la fel de inerte de gelatină. Căutând cu obstinație schija în întinsul acestei peltele de care ne ocupăm, am ajuns la concluzia (sper din toată inima, eronată) că s-a încercat evocarea cinematografică a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, după ce ziua aceasta a fost proclamată zi naționala.
2. Neavând identitatea artistică, autorul propagandist se resemnează să fie un hoț intelectual și se califică în sensul acesta. „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, ca și filmul cu același titlu realizat de Liviu Ciulei în 1964, sunt surse bogate pentru scenariul de comandă al lui Titus Popovici care, din devotament pentru maeștri, nu se sfiește nici de analogii frapante: Ilona la Liviu Rebreanu (tânăra unguroaică îndrăgostită de ofițerul român) esta Ilonca la Titus Popovici (tânăra unguroaică îndrăgostită de ofițerul român).
3. Filmul de propagandă e costisitor, nu i se pretinde să fie rentabil. Ca și economia socialistă, e dedat la risipă. De pildă: durează 3 ore, e color, pe ecran lat, cu o distribuție de zile mari ― Alexandru Repan, Dorin Varga, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică într-un rol secundar, tânărul Adrian Păduraru care însă nu m-a convins nici de data asta, apoi Dorina Lazăr, Irina Petrescu ș.a. Judecând după audiența de care se bucură, filmul trebuie să fie, și financiar, un dezastru.
Însă efectul cel mai neplăcut al răsfățului (iresponsabilității) financiar pare că este adormirea exigenței profesionale ― și mă refer aici îndeosebi la dl. Blaier ― la cei care au dat cândva dovadă că o au. Este regizorul de-acum (Momentul adevărului), care s-ar zice că nu știe ce e racordul cinematografic, același cu cel ce realiza, în '74, neuitatul Ilustrate cu flori de câmp? Greu de crezut. Dar propaganda are din păcate și această forță: de a transforma artistul în slujbaș și insul priceput în ageamiu.
4. În fine, pentru a releva cea din urmă resursă aruncată în joc de o propagandă deja sclerozată, mă simt tentat să fac un scurt istoric.
Niște răcnete primitive, hei-rup-uri tovărășești se opuneau, imediat după război, artei încă prezente pe tarabele buchiniștilor, dar condamnate de „vremuri” la o uitare „definitivă”. Pentru asta nu s-a cerut calificare. Apoi a urmat o perioadă frumoasă, de optimism, în care corifeii „înțelegători” au fost plătiți regește, pe de o parte, iar tinerele talente s-au putut dezvolta în școli speciale de propagandă, pe de altă parte. Trenul acesta l-a prins și Titus Popovici, printre alții. De aici încolo, regimul avea toate motivele să se considere „responsabil” de evoluția artei românești, pe toate planurile, admițând chiar că în această evoluție pot fi implicați din când în când, și artiștii. lar artiștii au trebuit să admită la rândul lor, măcar la debut, un modus vivendi cu omniprezenta dădacă. Și Liviu Ciulei (Valurile Dunării, 1959), și Lucian Pintilie (Duminică la ora 6, 1965), ba și mai vârstnicul Victor Iliu (Comoara din Vadul vechi, 1964) au cedat propagandei o ciosvârta din strădania lor esențialmente artistică.
Situația a durat cam până pe la mijlocul anilor '70, după care puterea și-a amintit tot mai des de începutul simplu și univoc al idilei sale cu muzele, refuzând să le mai suporte obrăznicia. Rezultatul a fost că s-a produs o separare a artiștilor care acceptau să conviețuiască în continuare cu niște stapâni mereu mai cusurgii, de cei care continuau să facă film de artă fără legătură cu propaganda. Paradoxal sau nu, acestea sunt faptele. Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, 1980), Mircea Daneliuc și Dan Pița au făcut în principal ce-au vrut ei, nu ce ar fi vrut Consiliul Culturii.
În tabăra „credincioșilor” se petreceau însă lucruri ciudate. Tocmai de acolo răzbăteau numeroase „accente critice” și dezvăluiri ale „unor greșeli” care se deosebeau de sarcasmul și ironiile „nesupușilor” prin aceea că erau înțelese de toată lumea (inclusiv de cenzorii lor, presupun). Paul Everac, D.R. Popescu, Titus Popovici însuși ne-au delectat cu asemenea „monturi” din cioburi de adevăr, câștigându-ne cu ușurință complicitatea. Cât de ruginit și debil a ajuns însă acest mecanism prea rodat, ne arată tot Momentul adevărului: militantul socialist Szábo Dezso, cismar ― interpretat de simpaticul Valentin Uritescu ― ne face să râdem de felul simplist, cam naiv, în care el își închipuie revoluția proletară. Moartea lui o deplângem cu sinceritate. Oameni suntem. Propaganda ne face, în continuare cu ochiul, ca o codoașă bătrână.