Lăsând în capul filmului, drept motto, lamentoul biblic „Eli, Eli lama sabactami" („Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?"),
Dan Piţa direcţionează, într-un fel, căutarea sensului acestei opulente lecturi a lui Mircea Eliade. Protagonistul ar fi, în cele din urmă, omul de la care Cel de Sus şi-a luat ochii, omul sortit suferinţei veşnice, uitării cosmice etc. Spun „în cele din urmă” pentru că, în cele dintâi (începutul filmului), eroul are alte raporturi logice, de o stringentă silogistică aproape, cu divinitatea căreia îi acordă întregul credit, într-un lung expozeu: „întotdeauna mi-am pus întrebarea: de unde venim, încotro ne îndreptăm? Dumnezeu a creat omul, deci şi pe mine. Dacă tot ce este bun e opera sa, atunci cine a creat răul?”. Suntem, încă, în regimul realist al filmului. În cel alternativ, oniric, altele vor fi relaţiile: „Dumnezeu a murit, şi-a luat adio de la noi, dar arta îl va reînvia", proclamă cu nietzscheiană certitudine eroul, atunci când se va crede „Adam, cel de dinainte de păcat". De acest Adam ne vom despărţi, lăsându-l cu minţile rătăcite, biet viitor clovn printre fantasmele sale. Dar tot ceea ce se întâmplă pe uriaşa suprafaţă a naraţiunii, pe întinderea ce geme de atâta încărcătură a semnificaţiilor, nu va avea, de fapt, cine ştie ce legătură cu frisonul religios, cu neliniştile suspendate în stadiul unor enunţuri pretenţioase. Altele vor fi chemările textului eliadesc şi ele sunt atât de multe, îşi dispută în asemenea măsură întâietatea încât trebuie să fii tot timpul cu ochii în patru şi cu urechea ciulită pentru a fi sigur că ai dat, cât de cât, de un fir a tot ceea ce se întâmplă aproape două ore pe ecran.
Dacă în
Hotel de lux Dan Piţa era interesat de o construcţie pe diferite niveluri spaţiale ce corespundeau apartenenţelor socio-umane,
Eu sunt Adam! are un alt cod, al stratificării narative în timp. Rupturile epicii sunt abundente, supradimensionate, naveta de la un nivel la altul - derutantă şi obositoare, cu câteva răgazuri în care abia ai timp să-ţi refaci forţele (ale ochiului, ale comprehensiunii) pentru a merge mai departe, pentru a nu pierde cursa. Nu poţi trece indiferent pe lângă atâta investiţie profesională, atâta cantitate de muncă şi dezlănţuire, a tuturor resurselor de vizualizare aflate la dispoziţia unui cineast aplecat deasupra unor pagini cum sunt cele ale literaturii fantastice a lui Mircea Eliade. Fiecare, în felul său, străluceşte: operatorul
Dan Alexandru, pictorul scenograf
Oni Oroveanu - care îşi face, cu această ocazie, reintrarea în cinematografia noastră -, autoarea costumelor Ileana Oroveanu,
Ştefan lordache conectat la cea mai înaltă tensiune. Dacă printr-o întâmplare sau, printr-un joc, cineva m-ar fi silit să-mi închipui „Pe strada Mântuleasa" filmată de X (în sinea mea eu cred că o astfel de literatură trebuie lăsată în pace, dar asta este altceva), ei bine, nu aş fi ezitat să aşez în locul acelui X numele lui Dan Piţa. Prin instinct, el este un artist modern, un cineast fascinat de corul vocilor narative. Când nu se avântă în proiecte nemăsurat de orgolioase, le stăpâneşte cu supleţe (vezi
Concurs). În faţa nuvelelor lui Mircea Eliade, Piţa s-a aflat în situaţia eroului său pe care îl plimbă şi pe „La ţigănci": nu poate alege între cele două scrieri referenţiale. „Pe strada Mântuleasa” îi oferea axul principal: evadarea din presiunea realităţii - în cazul respectiv - teroarea securităţii în anii '50 - amânarea deznodământului prin recursul la fabulaţie. A doua mare nuvelă, „La ţigănci", exercita ispita unui adevărat ospăţ vizual, a plonjării într-un univers misterios, la întretăiere de vis şi realitate. Cineastul a altoit-o pe aceasta din urmă în masa oricum arborescentă din „Pe strada Mântuleasa", nerefuzându-şi nici plăcerea înfruptării de ici, de colo. Cât s-a mai luat din „În curte la Dionis", din „Uniforme de general" etc. nu are importanţă. Bătrânul profesor de violoncel pare mai mult agentul unei somptuoase extinderi a reveriei decât eroul unei drame, în ciuda intensificării momentului politic, de altfel nici pe departe punctul forte din Eliade. Exegezele literare au aliniat „Pe strada Mântuleasa" mitului Şeherezadei, al salvării prin povestire. Cunoaştem premisele: bănuit a şti ceva (despre o comoară, despre nişte personaje suspecte), invitat să tot vorbească, bărbatul deturnează ancheta prin miracolul povestirii. În miezul realităţii se ascunde un sâmbure magic pe care cuvintele sale îl dezvelesc de îndată ce mecanismele spunerii intră în funcţiune. „Niciodată omul nu se va sătura să asculte istorii", scria Eliade în „Proba labirintului". Oarecum, aşa se petrec lucrurile şi în film. Chiar o ministreasă precum tovarăşa Vogel pare vrăjită: „Îmi place, ştii să povesteşti. Îmi place să te ascult". Mai puţin seduşi, ceilalţi anchetatori cer însă revenirea pe pământ, explicaţii brute, domestice, nesucite, neînvârtite, convinşi că oratorul ascunde un secret imediat util. Scenariul fantasmatic este, astfel, mereu întrerupt, obligat la mari ocoluri; protagonistul trebuie să o ia mereu de la început, de departe şi mi s-a părut a vedea aici mai degrabă un Sisif decât o Şeherezadă, condamnat să pornească veşnic de la capăt. „De ce povesteşti, de frică?", îl întreabă aceeaşi tov. Vogel. Dar se poate fantaza şi de plăcere şi, până la un punct, profesorul chiar trăieşte „bucuria textului", ajunge şi în pragul unui transfer al nebuniei fiinţelor plăsmuite, precum în invocaţia folclorică din istoria Oanei („Mătrăgună, doamnă bună...). Episod mitic central la Eliade, povestea fetei uriaşe, cu o biologie sacră, este convertită într-una de interes pur poliţienesc de către „ascultătorii" din film. Nouă, celor din faţa ecranului, ni se înfătişează o întâmplare mai repede mondenă, după o scurtă incursiune într-un folclor estetizat. „Voinţa de stil" atribuită pe bună dreptate cineaştilor port-drapel ai generatiei '70 a ajuns cu vremea o obsesie a calofiliei. Atunci când în cale le iese obiectul presupus adecvat, ea nu mai poate fi înfrânată. În
Eu sunt Adam! parcursul de la un registru epic la altul (naveta real-imaginar) este inutil încâlcit de alte devieri onirice, de „vise în vis", dacă vrem. Era singura modalitate a cineastului de a face un ocol pe „la ţigănci", prilej evident al unui adevărat dezmăţ vizual. Oricât am fi de vigilenţi, ca spectatori, - mai abitir decât anchetatorii - protagonistul este trezit nu ştim când, din nu ştim din ce somn, pentru a intra la sus-numitele făpturi. Aici se cufundă într-o altă teroare, cea a voluptăţii, ameninţată însă de fantomele altor poveşti şi coşmaruri. Este episodul care focalizează în cel mai înalt grad ambiţiile cineastului, dar şi cel mai vulnerabil, prin estetica sa amalgamată. Adierile felinniene (femeia-monstru), bergmaniene (ceasurile) treacă-meargă. Dacă vrem neapărat, dăm şi peste Ford Coppola, cel din
Dracula cu langurosul asalt al femeilor. Stânjenitoare mi s-a părut interferenţa unei retorici ce aparţine mai degrabă clipului, cu cadrajele ameţitoare, dispunerea obiectelor multiplicate, grija ca nici un fald al mătăsurilor să nu-şi facă de cap ieşind din norma „frumosului", altfel spus - prin tot acest praf aruncat în ochii spectatorului. Misterul pivniţelor inundate, al podurilor cu vechiturile lor în care mai palpită amintirea trecutelor vieţi (începutul filmului), al spaţiilor banale este mult mai puternic decât toate baletele care, în locul enigmei, propun un pitoresc lasciv. Mai mult ca oricând, filmul pare o formă ce-şi caută conţinutul. Întârzierea în semnificaţia politică nu a avut, drept consecinţă, un plus de reflexivitate, nenumăratele linii ale unei arhitecturi imperiale obosesc, continua scriere a biografiilor (personajele urmează protagonistul, sar dintr-un registru în altul, aceiaşi actori interpretează mai mulţi eroi) agresează. În cele din urmă, în atâta nedesluşire, parcă ni s-ar spune, pe urmele unui spirit celebru, convins că ne vom pierde în hătişurile cărţii: „Descurcaţi-vă!" Mă întreb cum ar arăta un film de Dan Piţa dacă un scenarist, mă rog, un coscenarist, ar fi lăsat să facă puţină ordine în lumea propusă de regizor. Altfel, la ce bun „catedralele de imagini" dacă nu te poţi şi închina?