Într-un „cod” metaforic nu prea greu de descifrat, titlul ultimului film al regizoarei Maria-CaIlas Dinescu vrea să spună că — aflați la limita superioară a adolescenței ceea ce ar corespunde lunii mai, când (știm dintr-un vers ceIebru) înfloresc toți bobocii — eroii poveștii trăiesc la o „temperatură” sufletească mult peste cota obișnuită... Așa să fie, oare?
Lăsând de-o parte „exemplele celebre” de adolescenți (cum Rimbaud) care și-au dat întreaga măsura a geniului lor tocmai la această vârstă (care, deci, poate fi și-a maximei împliniri — și nu numai în artă!) am impresia că demonstrația propusă de scenariu (semnat: Petre Sălcudeanu) păcătuiește printr-un schematism greu de acceptat chiar și în cadrul acelui sistem de convenții pe care — pentru a face credibilă simularea „faptului de viață” — arta și-l revendică cu necesitate.
Povestea demarează anemic și incert, datele conflictului se acumulează greu (fără ca, prin aceasta, conflictul propriu-zis să câștige în greutate) iar starea socială a protagoniștilor — surprinși în situații obișnuite vârstei (adolescentine) și mediului (școlăresc) — se vrea una de excepție... Numai că, prin înmulțire naturală „excepția” la care se referea scriitorul („Prea cald pentru luna mai” a văzut lumina tiparului în 1967) îngroașă, de câțiva ani buni, rândurile obișnuitului, iar obișnuitul” a avut (atunci ca și acum) în vedere mi se pare propriu unor adolescenți ceva mai tineri decât cei ce apar în film la 18-19 ani cât se presupune că au eIevii „dintr-a douășpea”, parcă alta (mai pregnant conturată adică) este și personalitatea și sfera de preocupări a individului.
Nici justificarea psiho-socială a unor gesturi (esențiale în declanșarea „conflictului” și desfășurarea „dramei”) nu transpare cu suficientă claritate — sau dacă vreți, cu suficientă putere de sugestie filmul părând a-și căuta cu insistență în „omul din sală” un co-autor... Hotarât, Petre Sălcudeanu nu exceleaza ca autor de „dramaturgii filmice” și — din „binomul” caracteristic scrisului său — ceea ce-l salvează pe romancier: „sobrietatea narativă și capacitatea de a crea atmosferă”, îl pierde pe scenarist: „incapacitatea de a depăși nivelul unor locuri comune ale prozei medii”.
Principalul atu al regizoarei Maria-Callas Dinescu mi se pare a fi curajul de-a aborda, cu sinceritate, teme dificiIe și — trecute printr-o „poveste răvășitoare” — de-a le „scoate în lume” fardate numai cât „să le stea bine”: curaj cu atât mai demn de apreciat cu cât operațiunea se petrece în „obscuritatea complice a sălii de cinema” unde, aproape tot atât de ușor spectatorul se identifică cu personajul de pe pânză sau, dimpotrivă, se delimitează vehement de el uneori, din motive quasiidentice... În cazul de față, însă — pornind de la un scenariu care aduce (din condei) „adevărul vieții” în tiparele unei demonstrații „cu orice preț” — regizoarea a avut permanent de optat între curaj și conformism între sinceritate și afectarea ei. De aceea și câștigul filmului ajunge la spectator nu fără vamă.
Căci, în această permanentă oscilare, Maria-Callas Dinescu adoptă (din punct de vedere estetic) o atitudine de compromis: opțiunea ei fundamentală (pentru sinceritate și curaj, cum spuneam) pare a se estompa, din vreme-n vreme, spre a se plia pe datele (uneori vădit neconvenabile) ale scenariului. Astfel, regizoarea simte — în numele zisei sincerități — nevoia de „figuri noi”, drept care distribuie principalele roluri unor tineri interpreți încă studenți la I.A.T.C. (Marina Procopie, Adrian Păduraru, Stelian Nistor, Dan Puric); în același timp, însă, conformându-se unei psihologii fals (după părerea mea) atribuite personajelor de către scenarist, regizoarea își obligă interpreta principală (pe Marina Procopie, actriță cu o voce de contraalto, interesant-contrastantă vis-à-vis de „angelicu-i” chip) să vorbească mai mult în registrul „acut” (sau în „falset”), preschimbând personajul într-o pseudo-ingenuă. Adecvat unei „mișcări scenice” de rigoare, contrastul de care vorbeam putea fi, însă, exploatat cu efecte benefice asupra profunzimii personajului — Marina Procopie fiind o „promisiune” peste care (în filmul de față) s-a trecut cam în grabă. Oricum, rolul rămâne unul „de-nceput de drum” — un drum care se anunță bogat în solicitări; fi-vor, ele, și succese?
Tot pe datele fizice exterioare ale actorului mi se pare construit și personajul interpretat de Adrian Păduraru: înalt, frumușel, un posibil „florin-piersic” al liceenelor de azi (și de mâine), tânărul interpret pare văduvit de forță (deși „tehnica” aferentă nu-i lipsește) sau oricum, de încredere în ceea ce face... Ar fi fost de preferat (și pentru noi, și pentru el) ca Adrian Păduraru să debuteze sub bagheta unui regizor „rău” — care să-l incite, să-l răscoleaseă, să-I oblige „să-și aducă nopțile la lumina zilei”, dacă le are.
Poate că prezumptivele calități ale celor doi interpreți — întrevăzute din „fotoliul regizoral” cu mai multă limpezime decât din „scaunul spectatorului” — ar fi fost mai pregnant puse în valoare dacă și relațiile dintre respectivele personaje, protagoniști ai poveștii de dragoste din film, ar fi ocolit mai puțin adevărul vârstei lor care, subliniez, este postadolescența. Or, această poveste de dragoste este prezentată spectatorului într-o „ediție ad usum delphini” — ale cărei lacune „de fond” regizoarea (secondată cu succes de operatorul Vivi-Vasile Drăgan) a încercat să le suplinească prin câteva secvențe lirice de mare frumusețe (între acestea remarcabilă mi se pare scena dansului — în care fata „spune”, prin antifrază, mai mult decât ar fi exprimat în cuvinte).
Mult mai bine construite, și mai convingător interpretate, sunt celeIalte două personaje tinere ale povești: „orfanul” (Stelian Nistor, cu veleități de mic „geniu al răului” — joc nervos, gestică bogată, dar riguros ținută în frâu, mimică inteligent pusă în valoare) și „ochelaristul” (Dan Puric, actor de mare liniște interioară pe linia Mircea Diaconu — Claudiu Bleonț); între aceștia doi se iscă o stare conflictuală extrem de interesantă și care te face, pe porțiuni întregi, să uiți de protagoniști — cu love-story-ul lor cu tot... În conceperea „orfanului” (personaj care-și asumă vinovăția unei greșeli necomise, spre a sfârși făcând una și mai boacănă) îl recunosc pe prozatorul ardelean care este (și rămâne) Petre Sălcudeanu; fie și numai pentru că în Ardeal am auzit vorba pe care personajul pare a o ilustra: „Nu te strâmba, că strâmb rămâi”... Tot un non-conformist — dar al adevărului! — este și „ochelaristul”: Pierre Bezuhov în ediție de buzunar, personajul se definește prin mândria — tipic adolescentină (și profund educativă, dacă vreți) — de a spune întotdeauna ceea ce gândește.
Cu mai mult curaj: de a renunța la propriile habitudini — scenaristul, și de a avansa numai acele propuneri care-o avantajează — regizoarea, cred că tocmai acest „cuplu” ar fi trebuit adus în prim plan. Atunci, însă, am fi avut de-a face cu un alt film: semn bun pentru cel de față, căci numai un film prost nu-ți dă posibilitatea să te delimitezi de el printr-o propunere constructivă.
