Pitici cu chipie și fireturi defilează în Iașul contemporan sub sceptrul lui Ștefan cel Mare
De mai multă vreme, regizorul
Jean Petrovici a devenit un grijuliu cultivator al unei plante delicate care se numește filmul pentru copii.
Recent, în urma unei răbdătoare așteptări — firești și mai ales frecvente în acest domeniu — el a dat la iveală un nou exemplar care face parte din specia inițiată cu documentarul
Copiii de la Vulturești. Noua floare de celuloid are ca titlu
Porumbeii și fanfara. Este însă vorba, trebuie să spunem de la început, nu de o confecție, ci de o floare naturală, crescută din pasiune și talent. Ea se deosebește de precedenta prin mai multe date: eroii nu mai sunt copii care desenează, ci copii care cântă la trompetă și alte alămuri, acțiunea nu se mai petrece într-un sat muntenesc, ci în dulcele târg al leșilor, dascălul care patronează manifestările extrașcolare ale copiilor nu mai e un învățător cvadragenar, ci un profesor sexagenar, pensionar plin de vivacitate.
Mai frapante decât deosebirile sunt însă înrudirile, chiar cu producții mai vechi ale regizorului. Regăsim aici, în travesti, un gust special pentru situațiile inedite, pentru faptele ieșite din comun. În loc să se ocupe, ca altă dată, de omul singuratic care scrutează depărtările manevrând farul de pe malul mării sau de meteorologii izolați sub nămeți pe muntele Omul (
Pretutindeni muncesc oameni), Jean Petrovici urmărește acum un grup de pionieri retrași într-o mansardă alături de o hulubărie. Ambiția lor rară este ca «printre fanfarele vechi cu experiență și faimă recunoscută în premii» să creeze și ei o fanfară care deocamdată e «mică la propriu și la figurat», dar care — dacă preluăm formula din comentariul ca totdeauna sensibil și alert al
Evei Sîrbu — ar putea și ea să devină mare «la figurat».
Pe străzile lașului, pe sub statuile ecvestre sau pedestre ale marilor înaintași, mica fanfară trece solemn executând marșuri de actualitate sau valsuri și romanțe vechi, admirabil înregistrate, în toate ambianțele, de operatorul de sunet, inginerul Jean Lăzăroiu. Regizorul, cu concursul operatorului Jean Michel, care forțează posibilitățile peliculei Orwo-Color, caută racursiurile cele mai expresive, în așa fel încât s-ar părea că defilarea piticilor cu chipie și fireturi de la 1800 o primește, din alt secol, chiar Ștefan cel Mare. La trecerea prin fața Teatrului Național, regizorului nu-i scapă, desigur, racordul plastic dintre lira metalică ținută în mâinile fragede ale instrumentistului și lira de piatră de pe frontispiciul clădirii de o prestigioasă tradiție.
Mai rare și mai timide sunt reacțiile insolite, surprinse pe viu, ale micilor interpreți sau ale spectatorilor de diferite vârste și dispoziții, care-i contemplă de pe trotoare, la repetiții sau de după garduri, când inimoasa și temerara fanfară e în turneu prin sate. Câte o vagă și fugară sugestie umoristică — un interpret este prea mic pentru un trombon atât de mare — e binevenită, dar se pierde în suita de imagini sensibile, delicate și totuși mereu sobre pe care regizorul ni le prezintă. Acest minus în planul reportajului, al mobilității observației, al umorului, face ca floarea naturală, plină de farmec, pe care regizorul ne-o oferă, să pară uneori o floare de seră.