L-am văzut în spectacolul Cătălinei Buzoianu, „Patul lui Procust”. Ladima. Dar un Ladima atât de cinematografic−expresiv, încât cerea privirea de aproape. Prim−planul. Ar trebui să-I vadă un regizor de film, mi-am spus. Era gata văzut şi nu de oricine, ci de Pintilie însuşi. Tocmai terminase filmările la Poarta Raiului... Zoltan Octavian Butuc. Numele se lipeşte greu de făptura înalt−subţire. Cine e şi de unde vine el? S-a născut la Braşov. Tatăl brăilean — de unde Butuc — mama unguroaică din Săcele — de unde Zoltan. A fost dus la teatru „de mic”, împreună cu toţi puştii de pe scara lui, de actorul Nicolae Manolache−Mache, „omul care i-a arătat altă dimensiune a vieţii”. Acelaşi Mache însă, i-a promis că-i rupe picioarele dacă se face actor. Din comoditate a urmat Liceul industrial, din nevoia de altceva un Cerc foto, „Din prostie, doamnă
”, a făcut box, din dorinţa de „înălţare”, probabil, deltaplanorism. A lucrat în lut — ceramică — a făcut Şcoala populară de artă şi a obţinut chiar un premiu de interpretare la „Cântarea României”. În '89 şi-a încercat norocul la IATC şi a picat cu 4,66. S-a speriat , şi-a spus că „ăştia sunt prea buni
” şi a plecat la Tg. Mureş. Din anul I chiar se „face văzut”, interpretând Shakespeare în piesa „Exista o vrăjitoare de serviciu”, dar visul său rămâne să ajungă la Bucureşti, la IATC. Ceea ce se şi întâmplă, peste doi ani, printr-un noroc: de la Olga Tudorache şi Adrian Pintea veniţi la Tg. Mureş în turneu cu „Romeo şi Julieta”, află că transferul e posibil. Prin concurs. Îl ia, fireşte... Momente importante în „cariera” lui ca student la ATF: spectacolul t.v. „Gaiţele”, pentru că a jucat alături de Olga Tudorache. Prerniul de debut UNITER obţinut în 1993 pentru rolul din „Ora linxului”, pus în scenă de Tudor Mărăscu. Rolul din spectacolul lui Dragoş Galgoţiu, „Teatrul seminar”, cu care a ajuns să joace în faţa Piramidelor. Spectacolul lui Alexandru Dabija, „Suită de crime şi blesteme”, pentru care a întrerupt facultatea, regulamentar, un an. Rolul din spectacolul Cătălinei Buzoianu, „Fuga”. A absolvit ATF-ul în 1995, a fost angajat, prin concurs, la Teatrul „Bulandra” şi joacă în trei spectacole: „Fuga”, „Patul lui Procust” şi „Şase personaje în căutarea unui autor”. Ameţitoare situaţie pentru un tânăr absolvent. Nu?
— E adevărat... Am avut mai multe ocazii să simt acel fum-parfum care ţi se suie puţin la cap şi te ameţeşte... Trebuie să mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat şansa să încasez, din când în când, câte o palmă zdravănă, ca să mi se spulbere praful de pe creier şi astfel să înţeleg cât de puţin sunt şi cât de puţin am parcurs din traseul meu spre acel ceva mai important decât orice palmares, care este adevărul din mine, din ce sunt eu, în clipa aia, ca actor... Deşi, eu nu mă pot încă numi actor. Actor, te poate numi doamna
Irina Petrescu spunându-ţi: Bine ai venit! Pe urmă, însă, trebuie să devii, să dovedeşti că eşti... Deocamdată, eu am avut doar norocul să mă sui pe scenă alături de doamna Olga Tudorache, de
Maia Morgenstern, de domnul
Dem Rădulescu, de domnul
Ştefan lordache, alături de alţi mari actori — mari, pentru că au dovedit că sunt mari. Eu sunt încă atât de la început, e atât de proaspătă „aventura” mea cu actoria, încât nici n-am curaj să o consider a mea. E a întâmplării, deocamdată. Până să devină a mea, mai am ceva de muncit, mai am de învăţat, mai am de înţeles, mai am... Acum, relaţia mea cu meseria este aşa: eu o iubesc şi mă străduiesc s-o fac să mă iubească şi ea... Sigur că raţiunea mea de a fi este teatrul. Îmi dau seama că în alt „segment” al societăţii nu pot exista. Nu ştiu să fac bani, nu ştiu să fur, de minţit, mint prost şi, la drept vorbind, nici nu mi-aş dori să ştiu sau să fac altceva... Numai când mă duc la teatru — să repet, să joc sau să văd un spectacol — simt că funcţionez bine, lăuntric. Mă simt apărat. Mă simt viabil. În meseria asta — dacă ai intrat pe un făgaş bun — te mai şi şlefuieşti, te mai şi deschizi, spiritual, afectiv, iar dacă te deschizi, ai şansa să primeşti şi să dai — în egală măsură... A fost un moment de... revelaţie, când am înţeles că am ceva de primit. Nu cred că a existat şi momentul în care să fi înţeles că am ceva de dat. Vreau să spun că eu, până acum, am primit doar şi ştiu că va trebui să înapoiez ce am primit. Ceva mi s-a dat, ceva mi se va lua, dar poate că tocmai asta este şansa mea de a deveni mai bun... E normal să-mi doresc să mi se ceară cât mai mult, nu? Cred că da... Mi-e teamă de cuvinte. Mi s-a şi spus că trebuie să-mi fie teamă... Fiul domnului Noica, Părintele Rafael, pe care am avut norocul să-I întâlnesc, spunea: „Atenţie la cuvinte! Trebuie să ne îngrijim mai mult de ceea ce spunem”...
— Unele cuvinte, însă, au un sens precis. Şansă, de pildă. L-aţi şi folosit foarte des. Toţi actorii îl folosesc cu acelaşi sens când spun că ea, şansa, a jucat un rol mare în viaţa lor. În ce vă priveşte, să fii văzut de Cătălina Buzoianu sau de Pintilie, n-a fost o şansă?
— Mare! Imensă! Dar ca să fii văzut, trebuie să te afli undeva, la vedere. Eram în „Ora linxului”, când doamna Buzoianu mi-a propus să joc într-un spectacol de versuri (care nu s-a mai făcut), apoi în „Visul” de Strindberg, alături de Maia Morgenstern, altă şansă mare, nu? — dar nici acela nu s-a făcut, nu încă, sper! Când, în fine, m-a luat în „Fuga”, jucam Paris în „Troilus şi Cresida”, pus în scenă de Dragoş Galgoţiu, la Teatrul de Comedie, unde eram angajat „fără post”... Cum am ajuns la domnul Pintilie, e o întrebare! Mi-am pus-o şi eu... Eram la Krems, cu „Patul lui Procust”, ştiam că face film şi mă întrebam: Oare cum se ajunge acolo?! Cum? Acasă, mă aşteptau două telefoane: eram chemat la probe... Aşa am ajuns să joc o partitură extraordinară — doi fraţi gemeni — unul, miner, care refuză să mai iasă la suprafaţă, întrucât înţelege că existenţa Iui este una care nu ţine de condiţiile sociale, celălalt, nebun, internat în spital. O experienţă unică, pentru mine. Dar şansa mare a fost să mă întâlnesc, ochi în ochi, cu acest mare artist care este domnul Pintilie... În mină, am filmat aproape gol, pe un frig năpraznic dar, mă credeţi sau nu, simpla prezenţă a domnului Pintilie, acolo, spulbera orice neajuns fizic, într-o clipă... Sigur, să lucrezi cu doamna Buzoianu, să lucrezi cu domnul Pintilie e un noroc extraordinar. Dar şi o încercare. O treci sau n-o treci. Te priveşte! Cu doamna Buzoianu, la început, îmi spuneam chiar: N-am să pot! N-am să fiu în stare! Pentru că îţi dă — şi îţi cere, fireşte — foarte mult. Tot. De la lectură, chiar, când pune textul deoparte şi se apucă să joace spectacolul, dar ştiţi cum? La nuanţă! Şi îl are atât de clar în minte, încât tu, actor, cu mijloacele tale, tot acolo ajungi la urma urmelor. Dacă înţelegi „din prima”, e bine. Dacă nu... Dar eu cred că aşa şi trebuie să joc! Să slujesc, adică, regizorul în ceea ce vrea el, cu credinţa că el este cel care face spectacolul. Eu nu sunt decât un instrument care trebuie să „sune”, armonic, după cum cere spectacolul. Pe domnul Pintilie însă, I-am auzit spunând că este profund nemulţumit, dacă are în mână doar un instrument, gata să sune cum trebuie — oricât de bun ar fi el! Dacă nu există acea mică nebunie a omului−actorului, care să-i aducă ceva în plus, nu are nicio plăcere... Culmea este că doamna Buzoianu are acelaşi gând, dar ajunge la el altfel, prin alte mijloace... Dincolo de şansa de a lucra cu aceşti doi mari artişti, pentru mine important a fost, de fiecare dată, omul cu care m-am întâlnit. Noi nu ne folosim unii de alţii, ci ne întâlnim unii cu alţii. Cel puţin aşa cred... Dacă simt că şi eu sunt important pentru celălalt, ceea ce iese din întâlnirea noastră nu poate fi decât bun şi folositor. Pentru mine, oricum...
— Puteţi numi şi altă întâlnire importantă, folositoare, deci?
— „Examenul” în faţa domnului
Liviu Ciulei, când am dat concurs la „Bulandra”. Audiţia... M-am suit pe scenă să-mi spun monologul din „Patul lul Procust”, dar de emoţie nici nu puteam să respir. M-a şi întrebat: „Dumneata de unde respiri?” M-a oprit de mai multe ori şi am reluat, cu o bucurie extraordinară pentru că îmi dădeam seama că nu mai are nicio importanţă dacă iau sau nu concursul. Important era să-I ascult, să-l aud şi să înţeleg ce-mi spune... Întâlnirea cu domnul Ciulei, atunci, a însemnat pentru mine acele puţine minute, pe ceas, care se pot aduna într-o lecţie de viaţă şi de meserie esenţială. Când am coborât de pe scenă nu-mi doream decât să mă întorc acolo. De altfel, de asta te şi sui pe scenă: ca să mai dai un „examen”, ca să dovedeşti, într-o bună zi, că eşti actor. Dar, până să ajungi să dovedeşti că traversezi bucurii şi dezamăgiri, dezamăgeşti şi eşti dezamăgit... Este o meserie foarte importantă, doamnă. Şi foarte generoasă. Îţi oferă şansa să te salvezi, ca om, să fii bun şi folositor. Şansa să primeşti şi să dai. Sunt singurele momente în care te simţi bine. Te simţi. În rest, te tăvăleşte viaţa cum vrea ea...
— Ce dă un actor, mai ştiu... Dar ce primeşte el?
— Dacă vă spun lumină, ar trebui să ajungă. Prin lumină se înţelege tot. Inclusiv ceea ce te luminează, ca om, cu defecte cu tot, inclusiv lumina pe care trebuie s-o urmezi. Nu ştiu... Mă tem de cuvinte. Nemulţumirea mea majoră este că nu pot spune lucrurilor pe nume, aşa cum o făcea Nichita Stănescu prin... necuvintele lui…
— Nu mi-aţi spus cum e cu „praful de pe creier”...
— Simplu! Te scoli dimineaţa şi vezi totul sumbru, vezi doar mizeriile vieţii tale de om când, de fapt, ar trebui să-ţi spui: Uite încă o zi, încă o şansă de a mai trăi un pic, pentru a mai înţelege ceva, pentru a mai fi bucuros sau necăjit de ceva, pentru a te duce la teatru să repeţi, să joci, să vezi un spectacol. Pentru a mai trăi un pic. Trăim atât de puţin! Un pic...
Zoltan Octavian Butuc are 26 de ani.
